Slujba înmormântării – rugăciunea izvorâtă din iubire mai tare decât moartea

Adevăratul creștin nu se teme de moarte pentru că Îl are alături pe Hristos. Moartea încheie și începe o etapă a vieții noastre.
Ea este o poartă care, mai devreme sau mai târziu, ni se va deschide tuturor. Odată trecut pragul, fiecare dintre noi este condus spre Cel Care ne-a dat viață și Care așteaptă răspunsul faptelor noastre.
Înmormântarea este o slujbă de pregătire a întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru noi creștinii moartea este legată de înviere, așa cum mărturisim în troparul Învierii : „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le“.
Omul este suflet și trup. Sufletul provine de la Dumnezeu, iar trupul este luat din pământ (Facere 2, 7; I Cor. 15, 45). De la naștere și până la moarte, creștinul este într-o pregătire continuă în vederea întâlnirii cu Hristos. Astfel Botezul, Spovedania, Împărtășirea și săvârșirea faptelor bune sunt esențiale pentru călătoria spre Împărăția Cerurilor. De aceea Mântuitorul spune: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai degrabă de Acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă“ (Matei 10, 28).
Deoarece rugăciunile pentru om nu încetează nici după viața pământească, Biserica a rânduit să se oficieze slujba specială numită Slujba înmormântării. Această slujbă precum și alte rugăciuni și rânduieli legate de cultul morților se găsesc în cartea numită „Panihida“.
Momentul morții poate veni pe neașteptate. În cazul în care moartea survine în urma unei suferințe trupești sau a vârstei înaintate, familia trebuie să se îngrijească ca persoana în cauză să fie spovedită, împărtășită, iar la îndemână să aibă o lumânare pentru a fi aprinsă în momentul despărțirii sufletului de trup.
Priveghere și „stâlpi“
După ce trupul mortului este spălat și îmbrăcat în haine noi curate, preotul este chemat de familie pentru a săvârși „slujba stâlpilor“. Aceasta constă în citirea unor evanghelii și a unor rugăciuni. Pe pieptul mortului se află o icoană, iar la căpătâiul său se aprind lumânări de către familie și credincioși. Recomandat este ca după plecarea preotului să se citească din Psaltire sau alte rugăciuni. Toate acestea sunt o mângâiere și un sprijin pentru familia îndurerată, dar mai ales pentru sufletul celui care de acum înainte nu mai poate face nimic pentru sine.
Slujba propriu-zisă
În ziua înmormântării trupul mortului este adus în Sfânta Biserică – locul unde s-a botezat, s-a cununat și unde a alergat de fiecare dată să se roage și să-I mulțumească lui Dumnezeu. Sicriul este depus pe o masă curată, iar în jurul lui se vor așeza sfeșnice cu lumânări și flori. Aducerea trupului mortului la Biserică, în mijlocul comunității unde a trăit, arată că el face parte din comunitatea creștină din acea localitate sau parohie. Creștinii veniți la această slujbă nu fac doar o simplă prezență. Membrii comunității sunt prezenți la această ultimă ceremonie spre a se ruga pentru sufletul celui plecat dintre ei, dar și pentru a sprijini familia care a pierdut pe cineva drag. La căpătâiul mortului se așază o cruce care străjuiește trupul celui neînsuflețit și care ne dovedește că cel care a murit a fost creștin, iar crucea i-a fost călăuză toată viața. În rugăciunile din slujba înmormântării preotul roagă pe Dumnezeu și pe Maica Domnului să odihnească în pace sufletul celui adormit. Condacul atât de cunoscut: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfarșit“ arată că Biserica – preot și credincioși – se roagă bunului Dumnezeu să-l ierte pe cel mort și să-l învrednicească de viețuire cu sfinții în Împărăția cerurilor.
Rugăciune
În cadrul ecteniei preotul cădește cu tămâie trupul mortului rostind rugăciunea :
„Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihnește sufletul adormitului robului Tău, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Și orice greșeală ce a săvârșit el cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-l. Că nu este om care să fie viu și să nu greșească; numai Tu singur ești fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac și Cuvântul Tău este adevărul.“ În cadrul acestei rugăciuni în care preotul face apel la mila lui Dumnezeu, credincioșii își unesc glasul și rugăciunea cu preotul spunând toți: „Dumnezeu să-l ierte“. Întreaga comunitate nu este indiferentă la pierderea fratelui lor și de aceea cuvântul cel mai potrivit și cel mai des folosit de toți este această scurtă rugăciune: „Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească“.
Obiceiuri care trebuie evitate
Din păcate observăm tot felul de obiceiuri care trebuie evitate: dorința de a se bate clopotul în mod repetat de dimineață până seara, spargerea unei căni la plecarea mortului din casă, oferirea unei găini la plecare sau la groapă, desfacerea legăturii de la picioarele mortului în timpul slujbei înmormântării, acoperirea oglinzilor din casă cu pânze, pregătirea unui număr fix de capete (colaci) sau vase, pregătirea unei cine cu mâncare și băutură în noaptea priveghiului, fixarea unor reguli referitor la păstrarea sau ridicarea florilor din sicriu, introducerea unor obiecte de uz casnic sau dragi mortului în sicriu, claxonarea, însoțirea cu lăutari a cortegiului funerar, plimbarea mortului prin locuri frecventate de acesta în timpul vieții și neaducerea lui direct la biserică, introducerea la pieptul mortului de bani sau alte obiecte, legarea de mâna mortului a unui bănuț sau sfatul unora ca familia celui decedat să nu meargă imediat după înmormântare la mormânt. Toate aceste practici nu au nimic în comun cu atmosfera de reculegere și rugăciune pentru cel care a plecat dintre noi. Doar rugăciunile Bisericii, ale familiei și ale celorlalți creștini îl ajută de acum înainte. Toate celelalte îi sunt inutile sau chiar îi fac mai mult rău. Preotul va observa de fiecare dată orice abatere în acest sens și cu mult tact pastoral va îndruma pe credincioși să renunțe la aceste practici neortodoxe.
Fiecare dintre noi va pleca doar cu faptele făcute în timpul vieții
Acum se vede mai tare ca oricând că deșertăciuni sunt toate cele omenești și toate bunurile materiale și demnitățile avute în timpul vieții s-au dus și nu mai sunt de folos. Fiecare dintre noi va pleca doar cu faptele făcute în timpul vieții. Din acest moment cel adormit va da răspuns pentru faptele săvârșite cu sufletul și cu trupul în fața Dreptului Judecător Care este Hristos, așa cum auzim la Evanghelia din slujba înmormântării: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu, Care M-a trimis“ (Ioan 5, 24-30). Faptul că va veni o zi când și noi cei vii vom da răspuns în fața lui Hristos pentru viața petrecută pe acest pământ trebuie să ne dea de gândit și chiar din acest moment să-L căutam pe Hristos Cel care S-a răstignit, a murit și a înviat pentru noi.
(Preot Lică LEPĂDATU)