Slăvirea lui Dumnezeu în felurite chipuri

Încerc, în cele ce urmează să precizez chipul în care oamenii Îl pot slăvi pe Domnul nostru Hristos. Dumnezeu fiind infinit, întru totul firesc este sã se arate fără de capăt și numărul drumeagurilor pe care Îi vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru. Așa stând lucrurile, de la sine înțeles e că modalitățile înșirate mai jos nu au câtuși de puțin caracter limitativ, ci strict exemplificator.
Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de el însuși în textul referitor la înfricoșătoarea Judecată de Apoi (Mat. XXV, 35-36): dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe cei bolnavi.
Tot astfel crezând neîndoielnic, proclamând că, precum a și spus, El este calea, adevărul și viața;
– postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrângându-ne;
dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi tinerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci și îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă, în caz contrar contestându-i orice drept, până și acela de a trăi), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrăjmașii;
dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat, aplicând și chiar depășind (după cuvântul Domnului: Mat., V, 20 si urm.) cele zece porunci, împăcându-ne cu pârâșii noștri;
– făptuind binele în taină, mâhnindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne cu exces de cele ale lumii și ale trupului, făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă dar meritorie virtute);
– netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte (Apoc. XXI, 8), ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie; adăpostind pe călători, neurmând exemplul celor din Betleem care n-au găsit un locșor pentru Maica Domnului și au lăsat ca boii să-i încălzească (pe ea și pe Noul Născut) cu suflarea lor blândă și prietenească, ajutând pe cei slabi – Scriptura de obicei îi așează sub genericul: văduve și orfani –, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
– nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii, nescandalizându-ne că Domnul vindecă pe bolnavi în zi de sâmbătă, cunoscând că Iisus e Domn și al sâmbetei; ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne lepăda de noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece și neprevenită a unui terț;
– neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocură demonilor) dar nici textelor, și ferindu-ne ca de foc de încăpățânatele și obtuzele exegeze literare; nelăsând bogăția (ori pofta de bogăție, ori arghirofilia care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice („Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău”), făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești, întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor; (Monahul NICOLAE DE LA ROHIA – Mitropolia Olteniei)