Slăbiciunea firii

Slăbiciunea firii se arată, după sfinții părinți, în lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei. Iar această nestatornicie este vădită de ușurința cu care este atrasă de plăcere și este împinsă de durere.
Voința și judecata ei dreaptă, două din elementele esențiale ale firii, își pierd orice putere. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace și încolo de toate împrejurările, de toate impresiile. Ea nu mai stă tare în libertatea ei, a ajuns de o slăbiciune spirituală care poartă toate semnele stricăciunii; ea nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea.
Dar omorârea acestei slăbiciuni de moarte strecurată în fire, fortificarea firii prin asceză, a devenit posibilă prin mortificarea și moartea de-viață-făcătoare a lui Iisus Hristos. Puterea dumnezeirii I-a ajutat Lui să biruie iubirea de plăcere și frica de moarte a firii Lui, să o facă, așadar, fermă. Iar legătura tainică, în care se află potențial firea din orice ipostas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credința vie și lucrătoare o legătură tot mai efectivă, face ca forța redobândită de firea Lui omenească să se comunice și firii celorlalți oameni ce cred în El.
– Noi suntem uniți cu Hristos încă înainte de starea culminantă a unirii tainice cu El
Eforturile ascetice sunt mijloacele prin care firea omenească, pe care o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forța firii Lui omenești; căci în eforturile noastre este prezentă și forța din firea omenească a lui Hristos. Legătura potențială cu Hristos ni se face efectivă prin credința în El, și forța Lui devine forța noastră. De aceea, asceza noastră este o moarte treptată cu Hristos, ca desfășurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voință a botezului. Nu este numai o imitare a lui Hristos, ca în Apus, ci o mortificare eroică cu Hristos și în Hristos. Noi suntem uniți cu Hristos încă înainte de starea culminantă a unirii tainice cu El, încă în actul prelungit al mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci și murim cu El; sau, nu înviem cu Hristos daca nu și murim cu El, mai întâi.
Învierea cu Hristos urmează ca o continuare a mortificării, sau a morții, nu ca o schimbare de direcție. Este adât de vizibilă; dar aceasta ține de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, moare și Hristos cu noi; dar moartea Lui este și o smerire, o ascundere a slavei. Hristos nu se vede în etapa mortificării, dar este prezent și se știe că este. Iar întemeierea siguranței noastre despre prezența Lui în noi, pe credință și nu pe vedere, vădește din nou caracterul eroic al fazei ascetice.
Prezența aceasta a lui Hristos, ca forță nevăzută, o indică sfinții părinți Marcu Ascetul și Maxim Mărturisitorul, când spun că Hristos este ființa virtuților. Dacă virtutea înseamnă bărbăție, tărie, iar ființa acestei tării este Hristos, evident că în asceza noastră lucrează forța lui Hristos.
Asceza: curățirea de patimi; dobândirea virtuților
Faptul că prin asceză nu se urmărește numai curățirea de patimi, ci, în același timp, dobândirea virtuților, arată din nou că asceza nu este ceva negativ, ci o fortificare a firii. În cursul ascezei se suprimă, prin stăruința îndelungată, deprinderile vicioase și se sădesc în fire deprinderi virtuoase. Și trebuie multă tenacitate pentru a împiedica vechile obișnuințe să răsară din nou și pentru a consolida noile deprinderi bune.
În această caracterizare generală a ascezei se cuvine să remarcăm și unul din aspectele formale ale ei. Ea urmează un drum determinat, o ordine și o înșiruire de etape ce nu poate fi nesocotită, o disciplină precisă care ține seama de legile dezvoltării normale a vieții sufletești, pe de o parte, și de principiile credinței, pe de altă parte. Această luptă după lege înseamnă că drumul ei este stabilit în conformitate cu o rațiune bine întemeiată. Faptul acesta aruncă o lumină și asupra fazei finale a vieții spirituale.