Slăbănogul de la Vitezda, pildă de răbdare și nădejde

Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15
În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.
Deși păgâni, grecii antici erau foarte atenți în a cultiva ospitalitatea față de străinii care le treceau pragul, considerând că sub chipul unui muritor îți poate intra oricând un zeu în casă. Într-adevăr, prezența divină putea surveni în orice clipă și atunci trebuia să fii permanent pregătit să o
întâmpini cum se cuvine și, desigur, să o recunoști. Dacă este să vorbim de cunoașterea lui Dumnezeu, trebuie să realizăm mai întâi recunoașterea Lui, atunci când El ni se descoperă intrându-ne în casă, așezându-Se alături sau întrebându-ne de vorbă. Este situația tuturor Apostolilor, a ucenicilor și a femeilor mironosițe după Învierea Domnului, când, întâlnindu-L pe Iisus, nu realizează, într-o primă instanță, cine este Străinul pe care Îl văd. Poate este grădinarul, sau un pescar, sau un simplu călător în drum spre Emaus. Abia când rostește anumite cuvinte sau săvârșește anumite gesturi (precum frângerea pâinii), Hristos este recunoscut de cei care-L bine cunoscuseră în timpul activității Sale pământești.
Într-o astfel de situație se află și slăbănogul din Evanghelia de astăzi, care zăcea de treizeci și opt de ani într-unul din cele cinci portice (pridvoare) ale scăldătorii Vitezda din Ierusalim. În evreiește, ea se numea Bethesda, ceea ce însemna „Casa Bunătății”, „Casa Milostivirii” sau „Casa Îndurării” (ebr. Beith hesed). Era situată pe esplanada Templului, la miazănoapte de acesta, dincolo de zidurile vechii cetăți, în imediata apropiere de așa-zisa Poartă a Oilor. Prin această poartă erau duse în curtea templului oile care urmau să fie sacrificate pe Altarul situat nu în interiorul clădirii, așa cum este cazul în bisericile creștine, ci afară, în fața treptelor care conduceau la ea. Căci Sfânta Sfintelor, spațiul cel mai sfânt din templu, situat dincolo de catapeteasmă, nu era și locul unde se săvârșea dumnezeiasca slujbă de aducere a jertfei, ci doar încăperea care adăpostea Chivotul Legământului în care se aflau Tablele Legii date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. Ca și păgânii antici (de pildă, deja amintiții greci din vechime), unii evrei credeau că templul este pur și simplu casa lui Dumnezeu, ca și cum Cel ce este, Creatorul întregului univers, ar locui în case făcute de mâini omenești.
Înainte de a fi fost aduse jertfă, animalele erau spălate cu apă de la Casa Bunătății și a Îndurării. După săvârșirea ritualului sacrificial, sângele ce se prelingea pe masa Altarului și pe pavimentul curții interioare a templului era curățat tot cu apă de la scăldătoarea Vitezda. Propriu-zis, bazinele Bethesda fuseseră construite pentru a deservi templul și activitatea liturgică ce se săvârșea aici. De aceea, apele lor erau considerate a fi sfinte: dacă jertfa adusă era sfântă, sfântă era și apa care pregătea jertfa și curăța Altarul de jertfă. Ba se credea că în scăldătoare se cobora „la vreme” un înger al Domnului și tulbura apa (v. 4). Folosită în scopuri liturgice, binecuvântată prin atingerea aripii angelice, apa de la Casa Bunătății avea proprietăți tămăduitoare și aducea mângâiere oamenilor care tânjeau după milostivirea lui Dumnezeu, așteptând mântuirea.
Aici, în pridvorul scăldătorii, aproape de intrarea în incinta templului, se adunase „mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei” (v. 3). Printre ei se află și slăbănogul care bolește de treizeci și opt de ani. Așteaptă și el, ca întreaga mulțime, minunea săvârșită de înger și nădăjduiește că, odată și odată, se va întâmpla să „aibă și el om“ care să-l „arunce în scăldătoare” (v. 7). Toți ochii sunt ațintiți asupra apei. Din moment în moment trebuie ca ea să se tulbure. Fiecare din cei prezenți caută să găsească un loc mai prielnic plonjării în apa milostivirii divine, care să-i dea șansa vindecării, a salvării din ghearele nemiloase ale bolii și ale neputinței. Toți mușchii, atâția câți mai sunt, se află încordați la maximum: această șansă nu trebuie nicidecum ratată.
Ziditorul apei vine la Vitezda
În mijlocul acestei mulțimi de oameni suferinzi și neputincioși, cu toții atenți la apa din bazinele Vitezdei, Își face însă apariția Cel ce a creat această apă, ca și pietrele scăldătorii, și aerul pe care toți îl respiră, Cel ce a întocmit fiecare atom din ființa tuturor acestor oameni dornici de tămăduire, Care a făcut din nimic planetele și meteoriții, stelele și miliardele de galaxii. Este Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Crezul, art. 2), Logosul divin Care a semănat rațiunile dumnezeiești în tot universul, Care păstrează în bună rânduială întregul cosmos. Dar nimeni nu-L observă, pentru că toți au ochi doar pentru apa care urmează să se tulbure. Nimeni nu-L recunoaște. Deși întreaga mulțime intuiește în mișcarea acvatică prezența unei aripi de înger nevăzut, nici unul dintre cei prezenți nu bănuiește că în mijlocul lor, umăr la umăr cu ei, se află Atotputernicul Dumnezeu, Care poate tămădui orice boală și orice neputință și poate îndepărta orice neajuns. Iată împlinindu-se angoasa veche de când lumea că, într-o zi, s-ar putea să te întâlnești cu Dumnezeu față în față și nici măcar să nu-L observi. Iar aceasta nu pentru că este atât de mic, încât nu Se poate vedea cu ochiul liber sau pentru că ar fi atât de mare, încât nu-L poți cuprinde cu privirea. Iată-L întrupat, iată-L înomenit, iată-L stând în fața omului pe care El însuși l-a creat, dar care Îl privește ca pe un străin, fără a-L recunoaște deloc.
Este un coșmar: creatura nu-și mai cunoaște Creatorul. Însetatul stă să moară de sete lângă Izvorul de apă vie, pentru că nu are ochi să-L mai vadă. De fapt, boala de care suferă slăbănogul nu este dizabilitatea fizică pe care o reclamă. Acest om, bolnav de treizeci și opt de ani și, împreună cu el, întreaga mulțime adunată în pridvoarele scăldătorii Vitezda, suferă de o gravă boală a vederii – suferă de cecitate duhovnicească.
Cu toate acestea, Hristos îl vindecă pe sărmanul slăbănog, poruncindu-i: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă” (v. 8). Omul ascultă porunca și o împlinește. Se ridică, își ia patul și începe să meargă. Este uluit de ceea ce i se întâmplă și, deși încă nu s-a dumirit cine este Acela care l-a tămăduit (v. 13), numindu-L simplu „Cel ce m-a făcut sănătos” (v. 11), nu se dă înapoi să facă exact ceea ce i-a zis Tămăduitorul, deși faptul de a strânge patul în zi de Sabat îi scandalizează pe „iudeii” care văd în el o încălcare a poruncii de a respecta ziua de odihnă (v. 10). După ce-L va reîntâlni pe Binefăcătorul său în incinta templului și-L va recunoaște, slăbănogul va mărturisi înaintea tuturor „că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (v. 15). Omul identifică Izvorul binelui ce s-a petrecut cu el și devine un mărturisitor al Acestuia. Ochii lui s-au deschis. Poate nu știe să articuleze meșteșugit mărturisirea sa, dar știe de unde vin „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”. Știe Cine l-a tămăduit.
Însă, în timp ce fostul slăbănog, care zăcuse sub unul dintre cele cinci portice ale bazinelor Vitezdei, odată vindecat, începe să se dumirească, mărturisindu-L pe Iisus ca Binefăcătorul său, reacția concetățenilor săi (incluzând aici, cel mai probabil, și pe tovarășii săi de suferință și de speranță), pe care Sfântul Apostol Ioan îi numește generic „iudeii” (v. 10), îți taie pur și simplu răsuflarea. În mijlocul mulțimii de suferinzi care „aștepta mișcarea apei” (v. 3) vine Tămăduitorul, Cel ce are puterea de a reda tuturor sănătatea mult dorită. Cu toate acestea, în loc să jubileze și să alerge să-L caute pe Marele Vindecător, „iudeii” sunt preocupați să-i atragă atenția slăbănogului tămăduit că „este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul” (v. 10).
Dumnezeu vindecă omul oricând vrea
În Casa Îndurării s-a petrecut un sacrilegiu: Dumnezeu, Dătătorul Legii, Care este El însuși Legea, S-a îndurat și a venit să-l tămăduiască pe om, primitorul Legii. Dar acesta acuză acum Legea de încălcare a Legii, întrucât Acesta se sustrage interpretării lui proprii. Mai mult decât toți ceilalți evangheliști, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan insistă în Evanghelia sa asupra dimensiunii polemice, anticărturărești și antifariseice, a lucrării taumaturgice a Mântuitorului și asupra absurdului acestei situații, în care Dumnezeu este tras la răspundere de omul pe care El l-a creat și vrea să-l mântuiască.
Poate tocmai din acest motiv Hristos îl alege, din toată această mulțime de suferinzi („bolnavi, orbi, șchiopi, uscați” – v. 3), tocmai pe acest slăbănog spre a-l tămădui, știind prea bine că era singurul capabil să primească darul pe care urma să i-l facă. Slăbănogul primește plin de bucurie atât darul însănătoșirii pe care i-l face Iisus, cât și porunca Mântuitorului de a-și lua patul și a umbla, împlinind-o întocmai. Primind, el Îl recunoaște și Îl mărturisește pe Binefăcătorul său: „Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (v. 15). Până la urmă, mântuirea fiecăruia dintre noi nu este primordial o chestiune de strădanie și de nevoință supraomenească, de observare plină de acrivie a unei normativități morale, ci are de a face, înainte de toate, cu împroprierea și cultivarea de către noi a acestei capacități de a primi darurile pe care Dumnezeu ni le face. Este arta de a primi și de a mulțumi pentru darurile primite.
Paradigma desăvârșită a acestei arte este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. În cadrul ei, aducem lui Dumnezeu jertfă nesângeroasă, știind prea bine că, în definitiv, tot ceea ce avem și aducem este primit de la El: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Dar, aducându-I lui Dumnezeu ceea ce am primit de la El, Îi mulțumim pentru toate. Miezul Sfintei Liturghii este Sfânta Euharistie, prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului și împărtășirea cu ele. Or, cuvântul „euharistie” înseamnă în limba greacă „mulțumire”. Venim la biserică pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile pe care El ni le-a făcut. Expresia deplină a acestui fapt este rugăciunea euharistică (anaforaua liturgică), în care Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate: pentru faptul că le-a adus pe toate din neființă la ființă, că ne-a creat și, în ciuda căderii noastre în păcat, a continuat să aibă grijă de noi și să pronieze lumea; pentru că, la plinirea vremii, a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut să Se întrupeze de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și să ne mântuiască; pentru că, după moartea, Învierea și Înălțarea la ceruri a Domnului nu ne-a lăsat singuri, ci a trimis pe Duhul Sfânt Mângâietorul să ne călăuzească și să ne sfințească pe noi și lumea toată; pentru că va reveni la sfârșitul lumii acesteia să judece viii și morții și să instaureze Împărăția cea veșnică a cerurilor.
Viața creștină este astfel arta de a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care ni le-a făcut și continuă neîncetat să le facă. Ea își găsește expresia în sesizarea, respectiv în recunoașterea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, în mărturisirea Lui ca Binefăcător al nostru și în împlinirea poruncilor Lui, așa cum face slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda. Dar această împlinire a poruncilor nu este o corvoadă virtuoasă, așa cum tindem deseori să credem în mod eronat. Aceasta era accepția fariseică a „iudeilor” preocupați nu să celebreze și să-L proslăvească pe Dumnezeu în bucuria vieții, a eliberării și a iertării păcatelor noastre de către El, ci să aibă în vedere cu acrivie o Lege decuplată de Izvorul ei divin. E cum se poate mai rău: nici tu nu trăiești, nici pe altul nu-l lași să trăiască.
Împlinirea Legii înseamnă celebrarea bunătății
Împlinirea poruncilor este, în definitiv, celebrare a bunătății (ebr. hesed), milostivirii și îndurării lui Dumnezeu, este semn al eliberării noastre din robia păcatului și a jugului celui ușor de purtat al lui Hristos, este jubilare pentru binele pe care Dumnezeu l-a făcut cu noi, este bucurie a Învierii. Lucrarea poruncilor divine se face din har, din bucuria și recunoștința pentru binele și pentru darurile pe care le-am primit de la Bunul Dumnezeu, fiind o formă de mărturisire a lui Dumnezeu. Îndreptarea succede iertării. Viața morală izvorăște din eliberarea pe care o aduc în viața noastră iertarea păcatelor și restaurarea firii noastre bolnave. De aceea, întâlnindu-l în incinta templului, Mântuitorul îi spune slăbănogului pe care îl vindecase: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (v. 14).
Poate că, întâlnindu-L, nu L-am recunoscut numaidecât pe Dumnezeu și ne-am dumirit doar într-un târziu, când Se făcuse nevăzut, lăsând în inimile noastre dorul după El. Poate că bucuria întâlnirii cu Bunul Dumnezeu se va fi estompat în hățișul vieții cotidiene, iar faptul de a fi păcătuit din nou ne va fi descurajat amarnic. Cu toate acestea, disponibilitatea de a primi binefacerile lui Dumnezeu, rememorarea (anamneza) acestora și faptul de a-I aduce mulțumire pentru toate, însoțite de perspectiva mereu reînnoită a iertării în Sfânta Taină a Pocăinței și a împărtășirii euharistice cu Hristos sunt tot atâtea oportunități ce ne sunt oferite în Biserică pentru a pune un nou început vieții noastre, așa cum o va fi făcut slăbănogul după aproape o viață petrecută în jugul suferinței la scăldătoarea Vitezdei de lângă templul din Ierusalim. Dumnezeu să ne înțelepțească pe toți ca, precum acesta, să primim în inimile noastre bucuria binefacerilor lui Dumnezeu și, astfel, să-I slujim mulțumindu-I Binefăcătorului nostru ceresc împlinind cu inimă ușoară poruncile Sale dătătoare de viață.
(Pr. dr. Ion Picu Ocoleanu , Ziarul Lumina)