Sistemul solar are forma unui ou, pentru că la frontiera lui vânturile de particule emise de Soare întâlnesc gaze supuse unui câmp magnetic interstelar, au descoperit cercetătorii analizând datele colectate de sonda Voyager 2, informează AFP.
Lansată în 1977, sonda Agenției spațiale americane (NASA) a atins, în vara anului trecut, de mai multe ori „șocul terminal”, la zeci de miliarde de kilometri de Pământ, acolo unde vânturile solare sunt brusc încetinite, trecând de la viteze supersonice la viteze subsonice.
Șocul poate fi comparat cu întâlnirea dintre un flux de apă centrifugată de la un robinet la suprafața unui lighean și refluxul de apă acumulată pe marginile acestuia, potrivit lui Randy Jokipii, astronom la Universitatea din Arizona, care prezintă o serie de articole consacrate de revista Nature noilor informații despre limitele sistemului solar.
Dincolo de „șocul terminal”, influența vânturilor solare se diminuează, după care dispare, la nivelul heliopauzei, care marchează limita exterioară a sistemului nostru solar.
Sistemul solar, învelit într-o bulă gigantică, numită heliosferă, care se întinde dincolo de orbita lui Pluto, are o coadă despre care nu există multe informații, care ar avea o lungime de 130 – 150 de ori mai mare decât distanța de la Pământ la Soare (de ordinul a 20 de miliarde de kilometri), a precizat Jokipii.
Sonda Voyager 1 a atins deja „șocul terminal” în decembrie 2004, însă nu dispunea de instrumentele necesare pentru măsurarea directă a vitezei, densității și temperaturilor vânturilor solare.
Voyager 1 a atins acest „zid al sunetului” vânturilor solare cu 1,5 miliarde de kilometri mai aproape de Pământ decât Voyager 2, fapt care a permis astronomilor să concluzioneze că sistemul solar este departe de a fi perfect rotund.
Cele două sonde, singurele surse de informație
Pe partea aplatizată, „oul” este supus unui bombardament constant de particule de gaze interstelare, mult mai puțin dense decât vânturile solare, care sunt și ele expuse câmpurilor magnetice ale stelelor din vecinătatea lor.
Voyager 2 a măsurat dincolo de „șocul terminal” o temperatură mai ridicată decât se așteptau cercetătorii, „care indică probabil un transfer de energie particulelor razelor cosmice (interstelare) ce au fost accelerate de șoc”, potrivit unui comunicat al Jet Propulsion Laboratory al NASA, din California, care se ocupă de sondele Voyager.
Cele două sonde, singurele construite de oameni și aflate la o distanță atât de mare de Pământ – de care se îndepărtează la o viteză de 17 kilometri pe secundă -, vor rămâne în deceniile următoare singurele surse de informație de la fața locului despre limitele sistemului solar.
Mai aproape de noi, satelitul Ibex, a cărui lansare este prevăzută pe 5 octombrie, va completa observațiile datorită unei orbite de 325.000 de kilometri a planetei noastre, care îi va permite să fie eliberat de influențele magnetosferei terestre.
