„SirBlues e un singur cuvânt, e în loc de «Servus» și are înțelesul de «Servesc Blues-ul». Folosesc SirBlues și în amintirea celui care a inventat cuvântul, regretatul Fani Adumitroaie. Împreună am cântat ca un duo de blues tradițional acustic care se numea… SirBlues. Fane mi-a spus o dată la telefon Ser… Blues ca sa încheie conversația, iar prietenul Chris Smith ne-a botezat SirBlues atunci când aveam nevoie de un nume de scenă. Nu e vorba de titlu de noblețe”, explică renumitul cântăreț de blues Vali Răcilă de unde îi vine porecla.
Adus de la maternitate într-o valiză, călător este de o viață
În curând, viața muzicală a Sucevei se va îmbogăți, prin prezența aici a lui Vali Răcilă, în fiecare lună. După recitalul pe care l-a susținut la sfârșitul lui iunie, a decis să vină lunar pentru „Cântare la Living Room cu Dan Munteanu și Vali Răcilă”. Cel mai probabil, seria recitalurilor va începe în august. Artistul a afirmat că ține la acest proiect, chiar dacă numărul iubitorilor de blues din Suceava nu este foarte mare, iar timpul său este dedicat, în cea mai mare parte, persoanelor cu nevoi speciale. Pentru că Vali Răcilă nu este doar muzicianul căruia i se spune ”SirBlues” în lumea iubitorilor genului, ci și socio-psiholog.
Cum s-au întâlnit și s-au combinat pasiunea pentru muzică și psihologia ne-a povestit chiar el, la o cafea acompaniată cu multe țigări răsucite și fumate până la degete.
Vali Răcilă s-a născut într-o familie pasionată de muzică, din Vatra Dornei: ”Tata cânta la chitară, o acompania pe mama, care avea o voce angelică (spun asta mereu!), dar care din rațiuni financiare a trebuit să aleagă coafura în locul conservatorului. Tata era frizer, a învățat frizerie de la bunicul. Mama era din Iași. Coafeză, foarte pricepută. Și foarte frumoasă. Extraordinar de frumoasă. În 1953, când trebuia să mă nasc eu, ai mei au mers la Iași. La revenirea în Vatra Dornei, nu aveau cărucior și m-au adus într-o valiză. Probabil de asta sunt toată ziua pe drumuri”, povestește Vali cu umor.
A crescut într-o casă cu pick-up Supraphon cu 10 discuri, pe care ulterior tatăl l-a vândut pentru a cumpăra un magnetofon Tesla. Muzica era omniprezentă, Vali nu avea cum să nu fie cucerit. Trupele anilor ’70 i-au deschis apetitul pentru blues fără ca măcar s-o știe. Își procura discuri de vinil ”de la pachet”, prin prietenii din Germania și Israel. ”Comerțul neoficial între prieteni ne-a făcut viața mai frumoasă. Întotdeauna am avut o mare simpatie pentru evrei. Bunicul, care a lucrat ca frizer, a avut foarte mulți colegi evrei și ajunsese să vorbească idiș perfect, de nu-l credeau evreii că nu-i evreu”, spune Vali.
A început să cânte, ca solist vocal, pe când era elev la liceul teoretic din Vatra Dornei. Apoi și-a rugat tatăl să-l învețe să cânte la chitară, pentru a forma o trupă la liceu. În clasa a XII-a, când a încercat clasa specială de engleză la Liceul „Negruzzi” din Iași (inexistentă, de fapt), tatăl a decis să-l retragă și să-l aducă înapoi ca să termine liceul la Vatra Dornei pentru că „prea mulți dorneni îi spuneau că s-au întâlnit cu mine prin Iași și el a tras concluzia că aș chiuli de la școală. Mă duceam la repetiții și concerte cu Roșu și Negru”. ”În liceu mi-ar fi plăcut să port plete, dar mă tundea tata, care era frizer, de mi se vedeau creierii. Ne duceam cu chitările în parc la Vatra Dornei și cântam”. Într-o zi au trecut niște turiști francezi. Unul dintre băieți i-a cerut chitara. De la francez, a învățat să cânte riff-ul clasic de blues.
Psiholog, actor, muzician și iar socio-psiholog pentru persoane cu dizabilități
Transferul la liceul din Vatra Dornei a deschis primul drum în cariera lui Vali Răcilă. Rămas corigent la filozofie și psihologie în ultimul an, a fost obligat să studieze intensiv pentru a promova și pentru a putea merge la facultate: ”Am vrut să fac conservatorul, dar trebuia să învăț teorie. La engleză am dat un test, m-am autoevaluat și cu mare îngăduință mi-am dat patru. Cu corigența la filozofie și psihologie, am citit manualele astea ca pe Winnetou. Mai văzusem la televizor și o emisiune cu studenți americani la sociologie, care tare mi-au plăcut. Desigur m-a impresionat faptul că-i spuneau profesorului pe nume, Mike – de neimaginat la noi nici măcar în ziua de astăzi, și uite așa am ajuns să dau admitere la sociologie-psihologie. Am luat 10 la istoria filozofiei și 5 la socialism științific. Am fost admis”.
A absolvit facultatea în 1976, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A primit repartiție ca psiholog, la o școală specială din Dorohoi. ”Tata a zis că e foarte bine la Dorohoi, că este pe hartă și are gară. Am stat 3 ani acolo. Asta mi-a fost cumva util pentru că, peste ani, am lucrat cu copiii străzii, în Bacău, la Centrul «Pistruiatul» al Fundației de Sprijin Comunitar, la Timișoara și București, aici în colaborare cu organizația britanică Muzika. Dar era «cumplit» la Dorohoi, aveam prea mult timp liber. Eram gata, gata să ajung alcoolic. Bunuțul m-a luminat și într-o zi m-am dus la Casa de Cultură din oraș, unde un teatru de amatori punea în scenă «Excursia», de Theodor Mănescu. Rolul era al unui tânăr care asculta Hendrix, era un personaj aproape de mine. După spectacol, regizorul și directorul teatrului din Botoșani m-au întrebat dacă nu vreau să vin la teatru. Până în 2002 am fost actor cu acte în regulă la Teatrul «Mihai Eminescu» din Botoșani, Creangă fiind ultimul rol jucat”.
După despărțirea de teatru, cu care spune că a rămas prieten, a încercat să-și ducă muzica în Capitală: „Credeam că Bucureștiul îl așteaptă pe Vali Răcilă să cânte blues. Ei, n-a fost așa”. În timpul celor șase luni de București, a făcut voluntariat pe lângă centre de neuropsihiatrie din țară, sub îndrumarea unor specialiști din Marea Britanie. A primit câteva burse de studiu în Anglia din partea Action Space Mobile și a învățat terapia prin activități creative pentru persoane cu nevoi speciale. După prima bursă în Marea Britanie, grație unei cărți în care era descris acordajul de banjo (cu cinci strune), descoperită acolo, a început să cânte „fără să știu și fără să vreau” toate piesele lui Robert Johnson, muzicianul despre care legenda spune că și-a vândut sufletul Diavolului, într-o noapte la o răscruce, pentru a căpăta măiestria pe care a avut-o la chitară și a ajunge unul dintre cei mai buni chitariști din toate timpurile.
Echipa Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Răcăciuni – Bacău l-a cooptat încă din 2002, pentru ca apoi să se „extindă” și în centrele de la Ungureni sau CRRN Dărmănești, unde în prezent face activități creative ca educator. „Am fost prima dată la Răcăciuni în 1993. Era deplorabil și am spus că nu mai vreau să merg niciodată acolo, dar prietena mea Mary, din Anglia, m-a «păcălit» în fiecare an. M-am oprit pentru câteva ceasuri, dar am rămas câteva luni, apoi ani. Este o activitate care îmi dă mari satisfacții. Cu oamenii cu nevoi speciale tot timpul înveți. Avem o trupă de teatru și am jucat cu ei la Sighișoara, la Botoșani, la Iași și București, în sală și spectacole de stradă. E fascinant”, mărturisește artistul.
Din 2007 familia Răcilă s-a mutat din Botoșani la Sighișoara, așa că tot pe drumuri este mai mereu. Vali a transmis interesul pentru oamenii cu dizabilități și fiicelor sale: Laura a absolvit medicina, la fel ca mama ei, și este medic, acum rezident la Psihiatrie, iar cea mică, Junia, a studiat psihologia. Fiul său, Alex, s-a orientat spre protecția mediului.
Cântă la o chitară care are venerabila vârstă de 112 ani
Din când în când, Vali Răcilă mai cântă. Blues tradițional, hipnotic, ritmic, pasional, blues-ul care în urmă cu mai bine de două sute de ani a hrănit spiritual sclavii de pe plantațiile de bumbac din sudul Americii de Nord și muncitorii de pe șantierele Lumii Noi ce-și începea expansiunea economică. Interpretarea vocală și-o acompaniază alternativ cu patru chitare, pe care le poartă cu el peste tot. Au și nume: Chris, în amintirea prietenului care i-a schimbat cursul vieții „păcălindu-l” să intre într-un cămin de persoane cu nevoi speciale, la Ionășeni. Chitara de alamă model National a fost botezată Esop, după porecla altui prieten care a curățat-o de vopsea, Bogdan Isopescu, iar Gabrielle este tot un resonator, o chitară Dobro marca Regal. Chitara banjo are corp de banjo cu grif de chitară (6 corzi), cunoscută ca și Banjo-guitar. În curând va veni și a cincea, care se va numi D.D. Munteanu, o chitară făcută manual, dăruită de prietenii suceveni Dana și Dan Munteanu, proprietarii cafenelei Living Room.
Preferata sa rămâne cea mică care se numește, desigur, Robert Johnson, o chitară veche, de 112 ani și care acum e la reparat, la Viena: „E veche, spartă toată, dar sună bine”. Se ocupă de ea un alt prieten de-al lui Vali, muzicianul și restauratorul austriac Gottfried Gfrerer. I-a lăsat-o în primăvara acestui an, când a fost invitat să cânte în deschiderea celei de-a XXI-a ediții a prestigiosului festival Vienna Blues Spring. În capitala muzicală a lumii, timp de șase săptămâni muzicieni și personalități ale comunității internaționale de blues se reunesc la acest festival. În 2015, Vali Răcilă a fost pe scenă. A făcut turnee în Austria, Belgia, a mai concertat la Londra, iar în țară, peste tot unde a fost invitat. Nu-i place să cânte în discoteci, în locuri în care se mănâncă, nu cântă la nunți, botezuri sau la petreceri private. A înregistrat un singur disc, împreună cu pianistul Rauk Kusak și produs de Nicu Alifantis.
Ce i-ar mai plăcea să facă de acum încolo? „Să învăț să cânt la chitară. Și să vin lunar să cânt la Suceava, la Living Room”, îmi răspunde râzând „SirBlues”.
