Cei care muncesc pe ramura frunzoasă a publicității se-aleg cu o căruță de bani din contracte, dar rezultatele muncii lor sunt cel mai adesea pirpirii, chiar penibile. Deși creativitatea le este răsplătită regește de numeroasele firme care ar rămâne anonime fără reclamă, tocmai creativitatea e punctul lor fragil. Sau poate că scriitorii de reclame suferă de surmenaj în grup. Cert este că finalitatea activității lor, de care ne izbim pe întregul relief variat din mass-media, deseori frapează prin prost gust; mai mult îndepărtându-ne decât apropiindu-ne de produsul pe care ni-l supun atenției.
Acum, că a căpiat lumea cu pensiile astea private, presa s-a împuiat cu publicitate, propunându-ne ba o variantă, ba alta, unde să cotizăm în vederea unei senectuți senine, cu peisaje admirate la saturație și fără altă grijă, în afară de alea legate de trecerea la cele veșnice.
De exemplu, una din reclamele insistente la un fond de pensii privat înfățișează un tinerel și-o tinerică, ambii zâmbind cu fasolele la vedere, ținând în mână un borcan, pe care ni-l vâră-n ochi, ca pe un trofeu de vânătoare. „Cumperi una, iar pe cealaltă o primești gratis”, glăsuiește reclama, în timp ce tu te întrebi, reglându-ți pupila, care-i obiectul de consum astfel promovat. Cu alte cuvinte, ce-au obținut tinereii zâmbăreți și țin acum în borcan, fuduli nevoie mare de achiziția lor?
Uitându-te mai bine, vezi că înăuntrul borcanului se găsesc… două proteze sinistre. Iar toată alegoria asta vrea să te îndemne să te gândești de pe acuma la timpurile când o să-i spui partenerei:
-Iubito, dă-mi te rog proteza din pahar, ca să te pot mușca la fel ce odinioară!
Brutală glumă! Mă mir că firma de publicitate care a creat reclama nu s-a gândit să înlocuiască protezele cu doi pempărși, fiindcă vârsta pensiei înseamnă uneori și așa ceva.
