Andrei Paștiu are 34 de ani și este din Alba Iulia. E nevăzător din naștere, dar asta nu l-a împiedicat să își urmeze visul – acela de a trăi normal. A absolvit Conservatorul, a predat canto la un liceu, iar acum face emisiuni de muzică clasică la două posturi de radio.
El a trecut peste piedici pe care nu deficiența sa, ci mentalitatea oamenilor i le-au pus și spune: „Există în lumea asta văzători care sunt mai orbi ca mine”.
Andrei Paștiu se numără printre miile de tineri din România care suferă de un handicap și care trebuie să lupte toată viața pentru a depăși barierele și prejudecățile impuse de acesta. „Nu poți”, „e prea greu pentru tine”, „ești diferit”, „ai un handicap” – sunt doar câteva dintre cuvintele pe care Andrei le-a auzit, poate obsedant de mult, de-a lungul vieții.
A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la Secția Pedagogie, iar apoi și-a luat masteratul în Muzicologie.
Acum este realizator de emisiuni de muzică clasică la Radio Renașterea din Cluj-Napoca și colaborator la Radio Reîntregirea din Alba Iulia. Andrei este, în momentul de față, singurul nevăzător din România care realizează o emisiune de operă și povestește, cu mândrie și tristețe în același timp, că, din câte a aflat, în Europa mai este un singur nevăzător care realizează astfel de emisiuni.
În timpul liber, Andrei Paștiu cântă operă.
Andrei a urmat o școală specială pentru persoane cu deficiențe de vedere, iar apoi Liceul pentru Deficienți de Vedere din Cluj-Napoca. Consideră că aceste cursuri speciale l-au ajutat să își formeze anumite deprinderi, să învețe să se descurce singur, pentru că în toată perioada a stat într-un internat școlar.
Acum, după ani, vorbește cu admirație despre foștii săi colegi, nevăzători ca și el, care au depășit bariere, au spulberat prejudecăți și au reușit să facă ceea ce uneori părea imposibil. Andrei spune că doi dintre apropiații săi au absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă în Cluj-Napoca, iar unul dintre ei a fost hirotonit preot în urmă cu un an. Prietenul său cel mai bun este profesor de latină, preparator la Liceul pentru Deficienți de Vedere la Cluj-Napoca.
Despre anii studenției, Andrei povestește fericit, spunând că a simțit cu adevărat că este tratat ca un om normal, „un tânăr obișnuit între alți tineri”.
„Tot ceea ce am făcut în facultate am făcut ca un om normal, eram un tânăr obișnuit între alți tineri obișnuiți. Singurul lucru care mă deosebea de colegii mei era faptul că foloseam sistemul Braile și munceam un pic mai mult. Fiecare partitură trebuia să mi-o rescriu în Braile, dar am avut norocul să am colegi deosebiți care stăteau alături de mine și îmi dictau pentru a-mi scrie cursurile la o mașină specială”, povestește Andrei.
Admiterea sa la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca sună ca o întreagă aventură deoarece, când s-a hotărât să se înscrie, s-a lovit de o barieră creată de reticența celor care formau comisia de admitere. La acea dată, Conservatorul din Cluj nu mai avusese de aproape 30 de ani un student nevăzător.
„Eram parcă un deschizător de drumuri. De aproape 30 de ani la Conservator nu mai existase niciun student nevăzător. Ultimul fusese profesorul meu de muzică din liceu, Radu Lungu, cu 27 de ani înaintea mea. Când am vrut să mă înscriu pentru admitere, m-am lovit din nou de reticență și, cu dezamăgire spun, chiar din partea unor profesori tineri. Mi s-a spus că nu pot face față, că nu mai era nimeni ca mine acolo, că e foarte greu și că nu o să trec nici examenul de admitere”, își amintește Andrei Paștiu.
El spune că, la intervenția rectorului de atunci al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, a fost lăsat să susțină examenul.
„După mine, la Conservator au fost alți doi nevăzători: unul cântă muzică ușoară – Ionel Man, celălalt – din păcate, nu știu ce s-a întâmplat cu el. Cred că mi-a prins bine reticența de la început pentru că m-a ambiționat să muncesc mai mult, să lupt să am rezultate bune și în fiecare an am avut bursă”, adaugă Andrei.
Andrei își amintește zâmbind cum s-a pregătit „clandestin” pentru examenul de la Conservator, fiind ajutat în afara orelor de curs de la liceu de profesorul său Radu Lungu, nevăzător și el, și cum, în timpul facultății, a fost nevoit să învețe singur limba italiană pentru că toate cărțile de specialitate în Braile pe care le găsise erau în această limbă.
„După mai multe intervenții am primit din străinătate mai multe cărți în Braile. Erau în italiană și a trebuit să învăț această limbă ca să pot studia după ele. Nu îmi pare rău pentru că italiana m-a ajutat să înțeleg mai bine operele pe care îmi face plăcere să le ascult”, spune Andrei Paștiu.
Tânărul glumește, vorbind despre anii de studenție, că poate este singurul student care nu ar fi putut copia chiar dacă ar fi vrut.
„Orice student a copiat în facultate de pe celebrele fițuici. Imaginați-vă cum ar fi fost să îmi fac eu fițuici. Mi-ar fi trebuit o mașină să le aduc. Eu păstrez toate cunoștințele în memorie, nu pot să îmi notez, ca voi, ceva ca să nu uit”, afirmă Andrei.
Cei cinci ani de Conservator pe care i-a urmat Andrei, iar apoi cei doi ani de masterat au însemnat eforturi și pentru părinții săi. Pentru că avea nevoie de un însoțitor, mama sa practic a urmat și ea facultatea, l-a însoțit zilnic la cursuri, a tremurat pe coridor la examenele lui, s-a bucurat când a reușit și s-a întristat când a avut eșecuri.
Acum, după ce a terminat facultatea, spune că se lovește tot mai mult de indiferența oamenilor.
„Am văzut de multe ori văzători care sunt mult mai orbi ca mine!”, spune Andrei, referindu-se la toți cei care în decursul vieții, într-un fel s-au altul, i-au pus o piedică.
„Acum, după ce am terminat facultatea, mă doare că mă lovesc tot mai mult de indiferența oamenilor. Simt de multe ori umilința la care suntem supuși noi, cei care avem o anumită deficiență. Au fost momente în care m-am simțit parcă inutil, mi s-a părut inutil că am învățat atât, că am încercat să fac ceva în viață”, afirmă Andrei.
El spune că a simțit discriminarea „în multe forme”: „Dacă am fost discriminat? Da, am simțit de multe ori discriminarea, în multe forme, dar nici nu vreau să îmi amintesc. Sunt lucruri pe care nu trebuie să le păstrez în memoria mea, și așa foarte încărcată”.
La insistențe, povestește că în prezent lucrează cu jumătate de normă la unul dintre radiourile la care realizează emisiuni, iar la celălalt este, de aproape șapte ani, doar colaborator, deși a avut și acolo promisiuni că va fi angajat.
Totuși, consideră că cele două radiouri i-au oferit o șansă, a avut „noroc” deoarece un fost coleg al său a vrut să realizeze „gratis” emisiuni la un radio din Timișoara, dar a fost refuzat.
El povestește că umilință și discriminare a simțit în perioada în care a predat la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Alba Iulia, unde anul trecut a avut șase ore pe săptămână de canto clasic.
„La ședințele profesorale, singurul căruia nu i se dădea cuvântul eram eu. «Andrei, nu mai avem timp, Andrei, ne spui altă dată, Andrei, avem lucruri mai importante de discutat». Într-o zi m-am supărat și le-am zis: «dragii mei, oi fi eu orb, dar nu sunt prost!». Apoi, modul în care m-au înlăturat de acolo a fost umilitor”, povestește Andrei Paștiu, lăsând impresia că ar privi undeva, departe, într-o lume numai a lui, pe care oricât de mult s-ar chinui un „văzător”, cum spune el, nu ar reuși măcar să o zărească.
Deși recunoaște că financiar câștiga rușinos de puțini bani, Andrei Paștiu spune că simțea că face ceea ce îi place – „modela voci”, iar una dintre elevele sale a câștigat, la prima participare la un concurs național, locul III la Concursul Național „Sigismund Todiță” de la Bistrița.
Oficial, reprezentanții liceului și ai Inspectoratului Școlar Alba susțin că Andrei Paștiu era doar suplinitor și a rămas fără ore după ce la liceu a fost angajată o tânără prin concurs. Andrei crede însă că a fost înlocuit doar pentru că este nevăzător.
Andrei Paștiu este îndrăgostit de muzică și uneori pare o adevărată „enciclopedie ambulantă” a istoriei muzicii. Întrebat câte ore de muzică a ascultat de când a prins acest „microb”, fața i se luminează.
„Sunt mii de ore de muzică. Nu am stat niciodată să calculez, dar îți pot spune că este o viață întreagă. În toți acești ani, poate și datorită handicapului pe care îl am, am învățat să ascult cu mintea și cu sufletul”, spune Andrei.
El povestește cu lux de amănunte despre Louis Braile, inventatorul sistemului de scriere pentru nevăzători, care îi spune unui nevăzător ca și el: „Nouă, orbilor, ne trebuie muzica! Poate numai nouă ne spune totul!”.
„Da, pentru mine muzica este o parte din viață. Eu trăiesc prin muzică, pentru mine este ca o terapie care în fiecare zi îmi dă putere”, afirmă Andrei.
Cât despre facilitățile pe care le are o persoană cu deficiențe în România, Andrei pare dezamăgit.
„Toate aceste lucruri frumoase cu facilitățile, programele pentru persoanele cu handicap, sunt povești. În România nici nu mai am speranța că se va putea să se mai schimbe ceva. Statul acesta parcă nu mai ajută oamenii normali, ce pretenție să mai avem noi?”, spune Andrei, plimbându-și ușor degetele peste fața de masă, citind parcă poveștile tuturor celor care trecuseră pe acolo.
Întrebat ce ar vrea să schimbe în România, vorbește despre problemele cu care s-a confruntat.
„Dacă aș avea o putere, o putere mare, aș încerca să schimb sufletul oamenilor, să stârpesc răutatea dintre noi. Parcă în ultima vreme suntem din ce în ce mai răi, indiferenți, dezumanizați. Aș vrea să schimb mentalitățile, să schimb prejudecățile, să nu mai simtă nici alții reticența asta pe care am simțit-o de multe ori eu”, spune Andrei Paștiu.
Pe cei ce se lovesc de bariere în viață din cauza unor deficiențe îi sfătuiește „să aibă credință în Dumnezeu și să nu-i părăsească niciodată curajul”.
„Și cel mai important – să nu lase să le fie călcată demnitatea în picioare. Eu i-am considerat pe mulți de bună credință și m-au călcat în picioare. Dacă vrei ceva cu adevărat în viață vei putea să faci, indiferent prin ce greutăți vei trece”, spune Andrei.
