Singurul lucid

Înainte de a fi un fotbal al performanței, al nostru este unul al entuziasmului fără măsură și adesea fără justificare. Nu există campionat la începutul căruia să nu aflăm că vreo 5-6 echipe sunt ca și câștigătoare ale competiției, prezența la final pe unul din locurile de Europa League fiind privită ca un dezastru. De regulă, vreo 3-4 din astea ajung să se bată pentru supraviețuire, iar câte una sau două chiar ajung în B, în loc de Champions’ League, ceea ce ar putea fi privit ca accident, dacă n-ar fi devenit deja tradiție. Același entuziasm, se manifestă și la cele care chiar ajung să participe la competițiile europene: înainte de primul meci din grupe sau chiar din preliminarii, toate sunt calificate în faza următoare, indiferent care este aceasta și indiferent de numele adversarului. Exemplul la zi este cel al deja calificatelor noastre în primăvara Europa League. Dacă la Cluj se manifestă oarecare moderație, șansele în dubla cu Internazionale Milano fiind apreciate ca egale, la Steaua treaba e ca și rezolvată, patronul așteptând doar finala, ba și asta fiind aproape câștigată. În aceeași arie a entuziasmului fără acoperire se înscrie și parcursul Naționalei, și el absolut catastrofal de mai bine de un deceniu. Însă la începutul fiecărei noi campanii tragem fără ezitare la câștigarea grupei, locul 2, care te trimite în baraj fiind apreciat ca imposibil. Apoi, terminăm pe ultimul, iar ocuparea penultimului este privită ca un succes remarcabil. În tot acest balamuc tipic românesc, apare de-a dreptul straniu să mai găsești vreo urmă de luciditate, de obiectivitate. Iată însă că alaltăieri am descoperit-o. Îi aparține lui Mircea Lucescu, care are însă un enorm avantaj: a rupt practic orice contact cu fotbalul ăsta entuziast și-atât, el evoluând în lumea normală unde nu e loc pentru așa ceva. Ce zice domnia sa? Păi, ceea ce știm și noi, dar nu știm să exprimăm: că dacă te gândești direct la finală, n-ajungi nicăieri. Că te oprești fix la următorul meci. Care, întotdeauna, e singurul care contează. Că trebuie luat totul meticulos, la rând, bucată cu bucată. Că trebuie să construiești temeinic, iar apoi nu se poate să nu vină și performanța. Adică exact ceea ce a făcut el la Șahtior.