Singurul comerț pe care pot să-l fac cu Dumnezeu: eu Îi dau păcatele mele, El îmi oferă viața Lui

Există, cu referire la Botezul Domnului, în Evanghelia după Luca, un verset care ne spune că, „după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se și Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul” (Luca 3, 21). Ce ne atrage atenția este faptul că Mântuitorul a intrat în apele Iordanului, deloc întâmplător, abia după ce s-a botezat „tot poporul”. De ce a simțit nevoia Sfântul Apostol și Evanghelist Luca să facă această precizare? Mai ales în contextul în care știm că aceia care se înfățișau înaintea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul înainte de a primi botezul își mărturiseau acolo, în apă, toate păcatele. Cel ce e numit „Mielul lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1, 29 și 36), fiind fără de păcat, a ieșit „îndată” din apă (Marcu 1, 10), neavând ce „spovedi” înaintea lui Ioan. Dacă nu a venit să Se curețe, să-Și mărturisească vreun păcat, ci, dimpotrivă, spre „a ridica păcatul lumii” (cf. Ioan 1, 29), înseamnă că intrarea Domnului în Iordan după ce „tot poporul” s-a botezat cu apă se face cu scopul de a prelua tot ceea ce „lăsase” acolo acest popor – adică păcatele neamului omenesc. În Iordan, Hristos Și-a asumat în întregime păcatele oamenilor din toate timpurile și din toate locurile, pe care le-a pironit apoi pe Cruce. Rana păcatului nostru este vindecată de rănile sau Pătimirile Domnului. De aceea ne și spune Prorocul Isaia: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).
Am mai făcut și în alte rânduri referire la experimentele făcute de oameni de știință, care au arătat că apa se „impregnează” de tot ceea ce rostim sau gândim în preajma ei. Ea cristalizează, atunci când îngheață, în forme urâte, neregulate, dacă îi adresăm cuvinte grele, de ocară, respectiv în forme armonioase, atunci când vorbim frumos sau ne rugăm în preajma ei. Cumva, așa ar putea desluși o minte ce interpretează totul în cheie științifică ceea ce s-a întâmplat acum două mii de ani: toată răutatea scoasă afară, prin mărturisire, de cei ce s-au botezat, a fost „preluată” apoi din apele Iordanului de Mântuitorul. Dar El, fiind Dumnezeu, nu s-a „murdărit” cu păcatul, ci l-a șters, căci nu poate ceva necurat să-L pângărească pe Cel ce este Izvorul sfințeniei. Merită să ne aducem aminte, în acest context, de femeia care avea scurgere de sânge de 12 ani și care atingându-se de poala hainei lui Iisus s-a vindecat, nu L-a pângărit pe Acesta, așa cum credeau iudeii de atunci.
E foarte important să înțelegem că nu există păcat săvârșit de noi și care să nu fi fost asumat deja de Hristos, fie că noi conștientizăm sau nu acest lucru. Hristos este pe cruce și în agonie până la sfârșitul veacurilor (Blaise Pascal) – deși este, totodată, și pe tron dumnezeiesc –, pentru că până în vremurile de pe urmă vor fi oameni care vor păcătui. Când greșim înaintea lui Dumnezeu, Îl rănim pe Domnul. El pentru aceasta a și venit în lume, ca să ia durerea păcatului de la noi. Numai că noi nu-L lăsăm, cel mai adesea, să ne vindece rana. Fericitul Ieronim, pe la anul 400, în Betleem fiind, a avut un dialog cu Mântuitorul, Căruia a vrut să-I dea un dar, ceva ce El nu are. Ieronim se oferă să-I dea lui Hristos tot ceea ce credea că deține – virtuțile sale, munca sa, viața sa –, numai că toate se dovedesc a fi daruri ale lui Dumnezeu. Nu există ceva ce avem și să nu fie de la El. Cu excepția păcatului. De aceea Domnul îi spune și ce dar acceptă de la Ieronim (și de la noi toți): „Dă-Mi păcatele tale!”.
Iată ceva ce nu are Fiul lui Dumnezeu și a venit să ia de la noi: păcatul. Numai că noi ne încăpățânăm să nu renunțăm la el, uneori pentru că ni se pare că nu se cade așa ceva, că nu ar fi corect. Și nu venim la biserică sau la spovedit pentru că ne considerăm prea murdari, ne este teamă ca nu cumva să întinăm, să profanăm cu prezența noastră. Alteori, nu-I dăm păcatul nostru lui Dumnezeu pentru că ne-am prea lipit de el și credem că „așa suntem noi”; ne speriem că am rămâne fără identitate dacă am renunța la viața noastră de acum. A nu ne apropia de Dumnezeu cu nădejdea că El întinde, de pe Cruce, brațele Sale părintești către noi pentru a ne îmbrățișa și a lua povara noastră asupra Sa e totuna cu a spune: „Nu-Ți dau, Doamne, păcatele mele!”. Într-un fel, facem din aceste păcate „comoara noastră ascunsă” și locul de care se lipește inima noastră (cf. Matei 6, 21), o inimă ce nu-și poate afla, astfel, pacea și bucuria după care tânjește. Păcatul ne obosește, ne tulbură, ne aduce la disperare.
Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar prin trimiterea Fiului Său în lume. E trist când noi nu vrem să primim acest dar și să-I oferim singurul lucru pe care I l-am putea noi dărui și care nu-I aparține: păcatul nostru. E un schimb nedrept? Nu, căci așa se cuvine „să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Numai așa se poate face dreptate după măsura dumnezeiască sau, mai exact, numai așa se poate îndrepta totul – adică restaura omul: prin acest schimb sau comerț divino-uman. Dar noi suntem atât de egoiști, încât nici măcar păcatele (care ne fac atâta rău) nu vrem să I le dăm lui Dumnezeu. De aceea este și înfricoșătoare Judecata Sa de la sfârșitul veacurilor: vor amuți toți cei care nu L-au ascultat în această viață, atunci când Domnul îi va întreba nu despre răul săvârșit, ci despre acest refuz de a-I da Lui tot păcatul, toată rana, toată durerea, până la ultima fărâmă. Cei Care-L rănesc pe Cruce, dar lasă apoi Sângele Său să curgă peste pământ se aseamănă ucigașului Cain (căci glasul acestui Sânge strigă precum cel al dreptului Abel – v. Facere 4, 10-11). Alternativa este aceea de a apropia potirul trupului nostru de coasta Sa, spre a primi și a bea scumpul Său Sânge. Spre a primi viață din Viața Lui. Ce altceva ar mai putea să facă Domnul pentru noi? Ce smerenie mai adâncă poate fi decât aceea de a Se jertfi, de a face din Sângele Său leac pentru a-i tămădui tocmai pe cei care-L rănesc? (Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)