Singurătatea – una din marele nenorociri ale oamenilor

Singurătatea celor fără familie, singurătatea celor rămași singuri, singurătatea bătrânilor, singurătatea celor ce supraviețuiesc generației lor și care nu mai au prieteni, singurătatea părinților abandonați de copii sau care vin să-i vadă foarte, foarte rar.
Poate că le dau ce le trebuie. Dar de câte ori nu auzim din partea celor care au tot ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea”!
Urâtul singurătății — căci acest sentiment al urâtului îl dă singurătatea, sentiment al descumpănirii, al non-sensului existenței — a preocupat pe mulți dintre înțelepți si scriitori.
Goethe spunea că nu există nimic mai periculos (Suferințele tânărului Werther).
L. de Vauvenargues spunea că singurătatea „e mortală când e prea îndelungată, cu toate că e necesară” (Reflexions sur divers sujets).
Gabriel Marcel o numea „unica suferință” (Le coeur des autres).
Paul Valery spunea că „un om singur e întotdeauna într-o proastă companie” (Idee fixe).
Punând-o într-un anumit context, probabil când sufletul simte nevoia să uite o mare durere, un eșec, o rușine, Gautier spunea că „singurătatea e cea mai rea tovarășă atunci când cauți ușurarea și uitarea” (La Croix de Berny).
Iovan Ducici o deplânge la bătrânețe, gândindu-se desigur la cei care rămân singuri din generația lor, la cei care sunt lăsați singuri de către copii, cărora le-au murit soții sau soțiile. „Singurătatea — zice el — e una din cele mai vechi nefericiri ale bătrâneții” (Comoara împăratului Radovan).
Există, desigur, și o singurătate căutată, care le face bine unora, dar aceasta e întotdeauna temporară și căutată din nevoia de concentrare, de meditație. Unul ca acesta trebuie să fie în stare, cum zice Tibul (Elegii), „să-si țină singur loc de mulțime”.
În singurătatea sfinților și a asceților e, desigur, o căutare a locurilor ferite de ispite, de aceea Lacordaire zicea că e „o mare care apără de multe pericole” (Pensee), dar nici aceasta nu poate fi de durată, pentru că se transformă în urâtul de care vorbeam la început, acedia zic sfinții filocalici, adică o acreală a vieții.
Până și marii asceți caută obștile sau își asociază câțiva ucenici.
– Singurătatea dezumanizează
De aceea noi românii n-am ajuns niciodată, în spiritualitate, la forme extremiste de „zăvorâți”, de „stâlpnici”, de „trapiști” riguroși, închiși în chilii.
Iar când unii s-au retras temporar, erau dintre cei cu o lungă experiență de rugăciune, care însemna totuși o comuniune cu Dumnezeu, care le era unora ca acestora foarte aproape și le ținea tovărășie.
Până și Dumnezeu, chiar de la Facerea lumii, a zis că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2, 18). Și Iisus a spus odată: „Judecata mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu și Tatăl cel ce M-a trimis” (Ioan 8, 16),
Și-apoi mai e și singurătatea celor plecați departe, departe de ai lor, în țări străine, în locuri străine!
Mulți români din străinătate s-au plâns de marea singurătate în care se află, departe de ai lor, de satul lor, de țintirimul din sat în care le dorm strămoșii, de Țara în care s-au născut, de aerul, de pădurile, de apele, de frumusețile de acasă.
Nu sunt puțini cei care trăiesc această nostalgie a patriei, a pământului natal, cu o intensitate greu de prins în cuvinte, pentru că e de dincolo de cuvinte. Am găsit un student român la New York care se află acolo de mai mulți ani și care mi-a spus: „Nu mai pot, trebuie să vin repede într-o vacanță, pentru că nu mai pot suporta această singurătate. Măcar o săptămână să vin acasă, și după aceea mă voi întoarce să-mi termin studiile”. Am trăit cu românii din Los Angeles momente de mare înălțare sufletească. Fiindcă veneam „de acasă”, le aduceam aer de acasă! Cei mai mulți sunt de aici, din Transilvania. Marea emigrație pornită încă înainte de primul război mondial este ardeleană. Au venit mai mulți decât oricând la biserică în duminica trecută, tocmai fiindcă venea cineva de acasă. Am stat de vorbă, am slujit în limba română și apoi au cântat și au recitat versuri de Coșbuc, de Iosif, de Goga, au cântat „Deșteaptă-te române” și multe alte cântece care le aminteau de pământul natal. Acolo departe, se simțeau singuri.
– Singurătatea e de altfel marea boală a secolului
Când m-am dus pentru prima oară în Anglia la studii, un român de acolo mi-a dat un ziar de vreo 50 de pagini, pline de anunțuri. Ei bine, ce credeți că erau aceste 50 de pagini de anunțuri. Erau apeluri ale oamenilor singuri, în căutare de alt om. „Caut pe cineva cu care să vorbesc o oră pe zi sau pe săptămână”; „Caut pe cineva cu care să mă plimb de la ora până la ora!”; „Caut pe cineva cu care să vorbesc la telefon” etc, etc.
Erau strigăte disperate după un om, într-o capitală de 8 milioane de locuitori!
De altfel fenomenul singurătății e mult mai mare în marile aglomerări, în marile orașe, decât la țară. La țară oamenii se cunosc, se înrudesc, trăiesc în comun evenimentele fiecăruia. La țară, când moare cineva, vine tot satul, la un botez vine o mare parte din sat. La nuntă vine tot satul. Toți iau parte la toate evenimentele, și e greu acolo să se simtă omul singur.
La oraș uneori trăiești perete în perete cu cineva, într-un bloc, și nu știi cine stă dincolo de perete, deși ești de 20 de ani acolo și te despart de el câțiva zeci de centimetri! (din „Tâlcuri noi la texte vechi” Dr. Antonie Plămădeală)