Nimic nu pare mai crunt astăzi, într-o societate cu atâtea schimbări și transformări, decât singurătatea. Este de la sine înțeles importanța ei, de vreme ce Însuși Dumnezeu după crearea lui Adam a zis: Nu este bine ca omul să fie singur… Problematica prezentei intervenții se leagă de problema singurătății și de urmările pe care le are, dar în același timp dorește să ofere și un răspuns spre descoperirea unei „soluții” anti-singurătate.
În mod concret singurătatea este pentru mulți o deprimare, în care simt că nu mai primesc nici o atenție de la nimeni, că nu mai au pe nimeni în ajutor, că toate în jur sunt „gri” și că singura speranța de „alb” este atunci când casa lor le este inundată de bucuria pe care o lasă vizita cuiva. În spatele acestei creionări palide se vede totuși și un punct pozitiv: faptul că omul nu este chemat să își vorbească numai lui, ci din contră, este chemat spre dialog, spre comuniune. Foarte fericit îmi pare termenul grecesc koinonia, tradus în limba română atât prin Sf. Euharistie, cât și prin societate, precum și regăsirea în familia sa de cuvinte a lui koinotita, tradus prin comunitate. Unde vreau să ajung și ce raportarea are aceasta cu singurătatea?
În primul rând văd singurătatea de astăzi, în cele mai multe din cazuri, ca un efect direct a lipsei de comunicare, a lipsei de dăruire gratuită și ne-interesată spre celălalt. Tocmai aici descopăr că o parte din vina pentru singurătatea pe care o trăim este neputința noastră de a căuta pe celălalt. Ce-i drept, oriunde în lumea aceasta, fiecare vorbește de al său, de marile sale realizări și despre planurile de viitor, dar prea puțini găsesc mijloacele oportune de a vorbi despre celălalt, de a regăsi în cel de lângă mine nu un subiect de analiză și de critică, ci de împărtășire cu el, și când menționez aici împărtășire mă refer la părtășia cu el, la comuniunea cu acesta.
Trăim sub povara propriei indiferențe, a egoismului care macină și obosește ființa umană și mai mult de atât, o întunecă. Întunericul singurătății poate fi schimbat de lumina comuniunii, a comunicării și a dăruirii. Vorba părintelui de la Rohia, dăruind vei dobândi. Dăruirea de sine cred că valorează mai mult decât orice, deși fiecare cadou făcut pentru celălalt este semnul unei iubiri deschise spre koinonia. Și aș crede că în Biserică, icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe este imaginea splendidă a acestei dăruiri și koinonii. În primul rând, Maica Domnului se dăruiește pe sine lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se dăruiește oamenilor în mod total. Omul îl ține în brațe pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este purtat pe brațele omului. Maica Domnului este maica care ne privește cu măreție, modestie și cu seriozitate, și în același timp maica pururea rugătoare către Fiul pe care-L poartă în brațe.
Poate că nu trebuie să privim și să analizăm singurătatea din prisma văduviei și a lipsurilor materiale, ci trebuie să o descoperim și din atitudinea noastră. Postul care se apropie atât de repede, poate să fie o ușă deschisă spre comuniune, spre dialog, spre Împărtășire. Și în Împărtășire nu mai suntem singuri, nu mai trăim realitatea singurătății, ci ne găsim într-un dialog personal cu Hristos.
Chemarea dată spre a ieși din singurătate nu este o utopie. Imaginile Sf. Scripturi mărturisesc despre această „evadare”, care nu este altceva decât urmarea lui Hristos prin ieșirea din climatul cotidianului: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei (Petru și Andrei), îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Mt 4:19-20). Când vom ieși atunci din singurătate?… Răspunsul, în fiecare din noi este!
(Alexandru PRELIPCEAN, Tesalonic)
