Un proverb african spune că „dacă vrei să mergi repede, mergi singur; dacă vrei să ajungi departe, mergi împreună cu altul”. Și cum la fel de adevărat este că „viața aceasta nu este un sprint, ci un maraton”, este bine să mergi împreună cu altul sau alături de alții, nu solitar. Francis Bacon spunea că prietenia dublează bucuriile și înjumătățește necazurile, intuind importanța pe care le au familia, prietenii, semenii, atât în momentele fericite, dar și în situațiile limită, din viața noastră.
Se vorbește astăzi, tot mai frecvent, despre atomizarea societății și alienarea omului, despre înstrăinarea și însingurarea ființei umane, despre starea de eșec, de gol sau vid existențial, pe care le trăiesc tot mai mulți dintre semenii noștri.
DSM IV (Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale, 1994, 2000) constata că, la data apariției lui, cea mai larg răspândită teamă a omului, pe întreaga planetă, nu era nici teama de diavoli, de moarte, de cancer, de boală, de șomaj, cutremur, nici măcar „teama de teamă”, ci teama de a vorbi în public. Peste 56% din populația planetei o experimenta. Aceasta s-ar putea datora unor sisteme defectuoase de educație, așa-numitei educații reactive, care răspundea la un comportament sau o conduită a elevului. Dacă elevul știa lecția și o reproducea fidel, profesorul îl aprecia cu o notă bună, iar părinții cu o recompensă, de cele mai multe ori materială. Dacă nu-și însușise cunoștințele evaluate, era penalizat cu o notă proastă, iar părinții mai adăugau și alte forme de pedeapsă, fizică sau privativă. Atât învățătorul sau profesorul, cât și părinții reacționau la atitudinea și la rezultatele elevului, respectiv, ale copilului: pozitiv, atunci când obținea rezultate bune; negativ, atunci când nu erau cele așteptate.
În mod paradoxal, ultima ediție a DSM, ediția a V-a (apărută în anul 2013, în USA și tradusă în anul 2016, în limba română) a constatat că teama de a vorbi în public a fost surclasată de una mai vicleană și mai periculoasă – așa-numita „fobie” sau „anxietate socială”. Cu alte cuvinte, teama de ceilalți, teama de semeni, teama de „aproapele”. Ne temem de faptul că am putea fi priviți, observați, monitorizați și, astfel, apreciați, judecați, criticați, condamnați, etc. Or, această angoasă existențială, această fobie socială este efect al slăbirii spiritului de comuniune și solidaritate, de apropiere și conexiune. Locul său pare a fi luat tot mai mult de izolare, individualizare, alienare, înstrăinare, stări devenite comune pentru cei mai mulți dintre contemporani.
În mod similar, 14,7% dintre românii de toate vârstele se simt însingurați, cei mai afectați fiind vârstnicii. O treime dintre ei se plâng de lipsa celor dragi, de absența unui interlocutor, de sindromul casei sau a cuibului gol, mai ales după plecarea copiilor[1].
Singurătatea fizică și emoțională – predictor al bolii și al morții
Teologia ortodoxă, interpretând cuvintele Sfintei Scripturi, învață că omul este o ființă socială, dialogică, relațională, comunională. Omul nu a fost creat pentru singurătate. Adevărata sa împlinire se dobândește în comuniune. Însăși mântuirea nu se obține izolat și solitar, ci alături de alții[2].
Teologul francez Paul Evdokimov, reflectând asupra cuvintelor Sfintei Scripturi, în care autorul biblic notează faptul că Dumnezeu, văzând că nu este bine să fie omul singur pe pământ, i-a creat primului om – Adam un ajutor pe potrivă, în persoana Evei, afirma că „singurătatea este cea mai grea suferință” și avea perfectă dreptate.
Monahismul ortodox nu neagă și nu eludează acest sens al vieții comunitare, ci îl depășește și îl sublimează. Dacă omul care trăiește în lume, mireanul, este preocupat de relația sa cu alții, monahul ortodox, trăind fie într-o obște monahală, fie în recluziune sau pustnicie, își consacră și închină întreaga sa viață lui Dumnezeu, trăind, prin rugăciune, într-un dialog cât mai constant și mai curat cu El.
În plus, este la fel de adevărat că activitățile de performanță ale ființei umane se realizează mai ales în liniște și meditație. Este importantă valoarea echipei, dar s-a constatat că performanțele sunt sclipiri geniale ale unor minți individuale, absorbite total de activitatea lor, care, apoi, împărtășesc celorlalți rezultatele. Dacă socializarea este o lucrare colectivă, creația și performanța par a fi mai degrabă lucrări solitare, în care autorul lor se adâncește în liniște și adâncă meditație.
Mai mult chiar, fiecare persoană are nevoie de un „timp al său”, oricât de fericită ar fi viața sa de familie și relațiile sale sociale. Un timp personal pentru odihnă, meditație, rugăciune, pasiuni, fără, însă, a deveni un autist emoțional, absent sau indiferent la nevoile spirituale ale celorlalți. Este ceea ce se numește „singurătatea pozitivă”. Diferită de aceasta, însă, este „singurătatea negativă”, asumată de o persoană conștient sau ca urmare a unor disfuncții și dezechilibre sufletești, sau ignorarea, marginalizarea sau izolarea, la care o supun alții.
Încă din anul 1988, un articol din Science dezvăluia rezultatele unei metaanalize a datelor, care indica „izolarea socială ca factor de risc pentru îmbolnăvire și moarte prematură, la egalitate cu tensiunea arterială crescută, obezitatea, absența mișcării sau fumatul”[3].
Singurătatea nu doar că afectează comportamentul persoanei suferinde, ci influențează hormonii de stres, sistemul imunitar și funcția cardiovasculară, iar aceste schimbări fiziologice, nu doar psihice, pot grăbi pașii a milioane de oameni către o moarte prematură[4].
La fel de actuale și de interesante sunt constatările care arată că singurătatea are efecte profunde asupra stării de sănătate fizică și psihică a omului. Astfel, o cercetare recentă arată că „singurătatea ar mări cu 26% riscul de mortalitate și prevede că acest sentiment va deveni una din marile probleme de sănătate publică în societățile occidentale actuale, alături de obezitate și de consumul de substanțe ilegale. Indivizii nu s-au simțit niciodată atât de singuri ca astăzi, paradoxal, chiar cu folosirea democratică a noilor tehnologii (internetul, în special) considerate că facilitează contactele sociale. În cercetările științifice actuale, se descoperă cu greu impactul – desigur încă subestimat – asupra sănătății fizice și mentale al acestei dezvoltări a legăturilor virtuale și a superficialității lor: creșterea stresului, a riscurilor de depresie și de dependență, fragilizarea sistemului imunitar, tulburare, tendință de a amâna, demotivare etc. Nici o tehnologie, oricât de avansată ar fi, nu va înlocui trăirea viscerală a două corpuri prezente unul pentru celălalt, fizic și emoțional, o prezență esențială pentru sentimentul de a exista și pentru risipirea singurătății. Relația erotică securizantă este antidotul singurătății psihice și a traumelor afective. Ea favorizează exersarea activă a rezilienței, atât de indispensabilă vindecării”[5].
Un alt studiu, desfășurat pe o perioadă de peste 70 de ani, la Universitatea Harvard, a descoperit că „izolarea socială (chiar și când nu este însoțită de sentimente de singurătate) este asociată cu un risc de moarte prematură mai mare cu 50% până la 90%. Este aproape egal cu riscul în cazul fumatului și mai mare decât cel al obezității sau al lipsei de efort fizic. Creierul nostru are nevoie de relații afiliative pentru a se menține în viață”[6].
Asemănător, o altă cercetare desfășurată de către epidemiologul Lisa Berkman, director de studii privind populația, la aceeași Universitate Harvard, a descoperit că „bărbații și femeile cu mai puține legături cu alte persoane erau de două până la trei ori mai expuse mortalității în următorii nouă ani de viață decât cei care avuseseră mult mai multe contacte sociale. Oamenii cu mai puține legături sociale prezentau un risc mai crescut de moarte în urma bolilor cardiace ischemice, cerebrovasculare și de circulație, cancerului și a unei categorii mai largi de afecțiuni, care includeau cauze ale decesului de natură respiratorie, gastrointestinală ș.a.m.d”[7].
Singurătatea afectează funcțiile imunitare și cele cardiovasculare, pătrunzând chiar în cele mai adânci unghere ale celulei, alterând felul în care genele erau exprimate și devenind un predictor pentru alterările în transmiterea ADN, ceea ce conduce la modificări ale sensibilității celulei la circulația cortizolului, a cărei consecință este atenuarea capacității de a opri reacția inflamatoare[8].
Și, ceea ce este și mai surprinzător, este faptul că recentele cercetări în materie de neurocerebrologie, desfășurate în performantele laboratoare de la UCLA, arată că atunci când o persoană este respinsă, pe creierul său se activează aceeași regiune care înregistrează răspunsurile emoționale la durerea fizică reală – cortexul cingular anteroposterior[9].
Aceasta arată că singurătatea nu este pur și simplu o stare sufletească, manifestată ca o lipsă sau ca un deficit psihologic, emoțional, ci are simptomele unei dureri fizice reale.
Pe de altă parte, aceleași savante cercetări au observat că, atunci când sunt întrebați asupra motivelor de bucurie sau de fericire din viața personală, majoritatea covârșitoare a oamenilor situează pe primul loc iubirea, intimitatea și afilierea socială, care depășesc dorința de bogăție sau de celebritate, ba chiar și dorința de a avea o stare bună de sănătate fizică[10].
Așadar, «însingurarea socială» este distrugătoare pentru orice vârstă. Același rău pe care îl produc organismului uman fumatul, alcoolismul, lipsa exercițiului fizic zilnic și obezitatea îl face «izolarea socială»[11].
Cercetătorii au mai descoperit, însă, și un alt lucru extrem de important: nu doar simpla întâlnire și socializare cu alte persoane, sporovăiala, cleveteala sau pur și simplu schimbarea de impresii și păreri au efect pozitiv asupra stării sufletești a persoanei, ci doar acele relații de calitate, caracterizate de empatie sau congruență sufletească. Deci, nu numărul persoanelor pe care le cunoaștem, le întâlnim sau cu care socializăm, nici timpul pe care îl petrecem în compania lor constituie aspectul cel mai important, ci calitatea relațiilor noastre, satisfacția subiectivă pe care aceste relații ne-o oferă sau însemnătatea lor[12].
Sintetizând numeroasele rezultate privind efectele singurătății și ale izolării, Dr. Dean Ornish, în celebra sa lucrare Dragoste și supraviețuire. Relațiile bune vă oferă sănătate și o stare de bine, conchide că „acestea ne afectează sănătatea în mai multe moduri: cresc probabilitatea ca noi să abordăm comportamente precum fumatul sau mâncatul în exces, care au un efect negativ asupra sănătății noastre și ne scad șansele de a face alegeri în stilul de viață care să ne îmbogățească viața, în loc să fie autodestructive; cresc probabilitatea de apariție a îmbolnăvirilor și a morții premature din toate cauzele cu 200-500% sau chiar mai mult, indiferent de comportamente și prin mecanisme diferite, multe dintre ele nefiind înțelese complet; ne împiedică să ne bucurăm din plin de viața de zi cu zi. Pe scurt, adaugă el, tot ceea ce dă naștere unui sentiment de izolare duce de multe ori la îmbolnăvire și suferință. Tot ceea ce dă naștere unui sentiment de dragoste și intimitate, conectare și comunitate are virtuți tămăduitoare”[13].
De aici și recomandarea oamenilor de știință, de a cultiva cât mai des prietenii sincere și motivante, bazate pe compatibilitate de opinii și convingeri și, în mod deosebit, întemeierea unei familii, pentru a cărei fericire generală să lucrăm, continuu.
[1]Studiul Irina CRUMPEI-TANASĂ, Singurătatea, în volumul Relațiile intime. Atracție interpersonală și conviețuire în cuplu, volum coordonat de Ștefan Boncu, Maria Nicoleta Turliuc, POLIROM, Iași, 2016, p. 72.
[2]O descoperire dintre cele mai importante, făcută în anul 1994, de către o echipă de cercetători italieni, este cea a neuronilor-oglindă, în baza cărora oameni pot empatiza, citindu-și unii altora dispozițiile și stările sufletești și putând ajunge, astfel, în rezonanță neuronală.
[3]John T. CACIOPPO, William PATRICK, Singurătate. Natura umană și nevoia de conexiune umană, traducere din limba engleză de Radu Șorop, Editura Vellant, București, 2018, p. 12.
[4]Ibidem, p. 21.
[5]Marc PISTORIO, Spune-mi pe cine iubești ca să-ți spun cine ești. Cheia atașamentului sănătos, Traducere: Alex. Vlad, Editura Niculescu, București, 2017, p. 19.
[6]Daniel Z. LIEBERMAN, Michael L. LONG, Dopamina. Despre cum o singură moleculă din creierul nostru controlează iubirea, sexul și creativitatea – și va hotărî soarta omenirii, traducere din limba engleză de Adina Avramescu, Editura Publica, București, 2019, p. 282.
[7]JOHN T. Cacioppo, William PATRICK, op. cit., p. 121.
[8]Ibidem, p. 135.
[9]Ibidem, p. 24.
[10]Ibidem, p. 21.
[11]Ibidem, p. 69.
[12]Ibidem, p. 122.
[13]Dr. Dean Ornish, Dragoste și supraviețuire. Relațiile bune vă conferă sănătate și o stare de bine, traducere din limba engleză de Nicoleta Radu, Editura Curtea Veche, București, 2008, pp. 34-35.
(Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu, Sursa: Doxologia.ro)