Fiind creat în și pentru comuniune, omul are vocația de a se împărtăși neîncetat din bucuria de a fi împreună cu ceilalți. Expresie a chipului lui Dumnezeu sădit în firea umană, comuniunea este premisa fundamentală a unui mod de viață împlinit și în deplin acord cu voința divină.
Teologul ortodox Paul Evdokimov subliniază, într-una din lucrările sale, dimensiunea ontologică a comuniunii în interiorul familiei edenice. Deși două persoane distincte, Adam și Eva formau împreună o ființă conjugală, primind împreună numele de om. În fragmentul prezentat în continuare, autorul argumentează biblic, patristic și filologic o idee în esență simplă și totodată nespus de complexă: nu putem trăi decât în comuniune, iar cine alege însingurarea este pe cale de a-și renega natura umană.
„Nu există decât o suferință, aceea de a fi singur”
Nu există decât o suferință, aceea de a fi singur. Un Dumnezeu ca persoană unică n-ar fi iubire. El este Treime, Unul și Treime în același timp. La fel, ființa umană, monadă închisă, n-ar fi Chipul Lui. Povestea biblică numește femeia „ajutor”, mai exact un „față către față”. Ca ajutor, un alt bărbat ar fi fost mai de folos decât o femeie. Iar Biblia nu spune că nu e bine să „muncești singur”, ci „să fii singur”, așa încât femeia „va fi cu el”. „Unul către celălalt”, formează un co-esse al lor, fiind, deci, de la începutul făpturii, in principio ca ființa umană să fie o ființă conjugală: „În ziua în care au fost făcuți, Dumnezeu le-a dat numele de om” (Fac. 5, 2). „Vorbind despre doi, Dumnezeu vorbește despre unul singur”, notează Sfântul Ioan Gură de Aur.
Reciprocității lor, diadei lor de natură eclezială i se adresează Dumnezeu și le spune „tu” sau „voi”, neseparându-i niciodată. Dar un element străin omului, demoniacul, a introdus în raporturile lor o distanță și atunci, de-a lungul istoriei, nu vor înceta să-și spună unul altuia: „Ajjecka! Unde ești?”. Această pervertire ontologică este consemnată prin cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează pentru întâia oară fiecăruia, separat: „I-a spus femeii…” și „I-a spus bărbatului…” (Fac. 3, 16-17). Acest eveniment demonstrează că diferențierea în masculin și feminin este, înainte de toate, spirituală.
„Dumnezeu a creat co-ființa”
Într-adevăr, facerea lui Adam a fost deodată facerea unui întreg omenesc; în ebraică cuvântul Adam-om este un termen colectiv. Facerea spune literalmente: „Să facem om (ha adam, la singular) și ei vor stăpâni (la plural); și Dumnezeu l-a făcut pe om (la singular) – și El i-a făcut om-masculin și om-feminin” (pluralul se raportează la singular, om). „Om” este deasupra distincției masculin-feminin, căci aceasta nu este de la început separația dintre două individualități de acum înainte izolate una de cealaltă. Dimpotrivă, se poate afirma că aceste două aspecte ale omului sunt inseparabile în gândirea lui Dumnezeu, încât o ființă omenească, luată separat și considerată în sine, nu este cu desăvârșire om. Nu se află, ca să spunem așa, decât o jumătate de om într-o ființă izolată de complementarul său.
Dumnezeu l-a făcut pe bărbat să cadă într-un somn adânc (tardema). Textul grec vorbește despre extaz. Este vorba de uimire, despre „suspendarea simțurilor”, vestire a unui eveniment. Nașterea Evei proiectează în existență ce a fost în mișcare în lăuntrul ființei. Adam a fost întotdeauna Adam-Eva. Venirea Evei este marele mit al consubstanțialității conjugale a bărbatului și a femeii, „aceasta se va numi IȘA femeie, căci ea a fost luată din IȘ bărbat”. Sfântul Ieronim traduce în latină prin Virago și Vir. Și unul și celălalt vor fi un singur trup, o singură ființă: „Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui” (Cânt. 2, 16).
Această ordine arhetipală a creației intră în ordinea harică a nunții din Cana. Fundul cupelor nupțiale de altă dată îl reprezenta pe Hristos ținând două cununi deasupra soților, principiu divin al reintegrării în ordinea inițială. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Iubirea are asemenea calități încât iubita și iubitul nu mai formează două ființe, ci una singură… ele nu sunt doar unite, ci «sunt una», adică bărbat-femeie, un «adam» în sens biblic, căci (…) iubirea schimbă substanța însăși a lucrurilor”. Sfântul Chiril al Alexandriei adaugă, într-un comentariu la Facere: „Dumnezeu a creat co-ființa”.
Această concepție patristică este fundamentală pentru Răsărit și inspiră toate textele sale canonice. Căsătoria este definită ca: unitatea a două persoane într-o singură ființă, o singură substanță; și mai mult decât atât: unirea într-un trup și un suflet, rămânând totuși două persoane. Definiția este importantă, eul conjugal nu suprimă deloc persoanele, ci, după imaginea Treimii: unirea într-o singură natură a celor Trei Persoane formează un singur Subiect, Dumnezeu Unul și Trei deodată; chiar unirea conjugală a două persoane formează o diadă-monadă, doi și unul deodată, uniți în al Treilea termen divin. „Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, reflectând taina unității divine.” Omul conjugal este, deci, Chipul Dumnezeului Treime și dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comunității conjugale.
Căsătoria, o „mică împărăție”
Auzim în rugăciunea arhierească a lui Hristos: „Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17, 22). Or, ritul încoronării în Taina Cununiei vestește că: „mirii sunt încununați cu slavă”. Slava arată manifestarea Duhului Sfânt. Acest dar al Duhului la Cincizecime, harisma unității, nu este accesibil decât în Biserică: „Din El tot trupul bine alcătuit și bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare și se zidește întru dragoste (Ef. 4, 16). Comunitatea vie a Bisericii rezultă din „legături”, forme particulare ale iubirii. Alături de comunitatea monastică și parohială stă un altul dintre tipurile de forme-legături: iubirea comunitate conjugală. Căsătoria formează o diadă eclezială, instituie, după Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Ioan Gură de Aur, o „biserică familială”.
„Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământean, ci întruchipare a lui Dumnezeu Însuși.” Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur face să se vadă în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o „teofanie”. Clement al Alexandriei merge foarte departe în concepția sa: „Cine sunt doi sau trei, uniți în numele lui Hristos, între care este Domnul? Nu sunt bărbatul și femeia uniți de Dumnezeu?”. El pune, totuși, o condiție: „Îi depășește pe oameni cel ce s-a străduit să rămână, căsătorit fiind, nedespărțit de iubirea lui Dumnezeu…”. „Căsătoria este sfântă” fiindcă ea ia parte la împărăție și constituie deja o „micro-basilaea” (mică împărăție), imaginea ei profetică.
Orice destin trece prin punctul crucial al erosului său, plin de otrăvuri mortale și de revelații celeste, pentru a vedea Erosul transfigurat al împărăției, „unde nu se căsătorește și unde sunt ca îngerii”. Acest cuvânt înseamnă: nu ființe și cupluri izolate, ci acord conjugal al masculinului și al femininului, cele două dimensiuni ale deplinătății unice în Hristos. Alfa se unește cu omega: după Sfântul Asterie, primul cuvânt al lui Adam, „carne din carnea mea”, era o declarație a masculinului făcută femininului, în întregul lor.
(Ionuț BURSUC, Texte selectate din Paul Evdokimov, Taina Iubirii, Trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1994)
