Singurătate

Din când în când, fac curățenie în torpedoul mașinii și scot teancul de batiste picurate cu ceara înmormântărilor de peste an, spre a face loc celor ce or să se adune. Tot amân să deretic și-n memoria computerului ori a mobilului, dar mai ales în agenda telefonică, unde încă viețuiesc sumedenie de nume ale celor călătoriți pe lumea cealaltă. Dacă e să dăm crezare strofei lui Eftimiu pe care o citez ori de câte ori am prilejul („Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei”) n-ar mai fi de aflat firimitură de risipit întru cei definitiv plecați: prea mulți s-au dus, rămânând doar urma numărului de telefon, între timp realocat.
Faceți o încercare și formați numărul unui mai de mult răposat: vă va răspunde, mustrătoare, o voce mirată: „greșeală!” Este, deocamdată, singura reîncarnare atestată până la eventuala validare a tezei lui Platon „Moartea este începutul vieții adevărate, urmează reîncarnarea, sufletu-i indestructibil.” Se confirmă, însă, tot mai mult, zicerea populară citată de Steinhardt „Deși trăim împreună, fiecare moare singur.” Hans Fallada a scris și un roman așa intitulat, „Fiecare moare singur” (titlu evident mai credibil decât al cărții aceluiași autor „Banii nu fac doi bani”…). Nu-i vorba, desigur, doar de singurătate, ci de însingurare, văzută, pe măsura scurgerii deceniilor, din ce în ce mai nuanțat. Eminescu o concepea cu un anume efect terapeutic („Tu rămâi la toate rece”, „Tu așează-te departe”), Dostoievski își tolera și stimula „profunda însingurare”, iar veacul nostru, flămând de „socializare”, ne copleșește cu tot soiul de facebook-uri, poate în acord cu îndemnul creștin „însingurează-te, dar niciodată singur”.
Singurătatea este mai palpabilă și chiar comensurabilă: 45% dintre suedezi, norvegieni, nemți și 28% dintre americani au ales (sau au fost nevoiți) să trăiască singuri. La noi, e-n plină desfășurare drama copiilor lăsați în voia sorții de părinții bejeniți în cele patru zări, iar singurătatea ca act opțional pare stigmatizantă: nu mai faci parte din „polis”. Dar când nu ai de ales?
Am pierdut zilele acestea un prieten inginer, om de rară eleganță și modestie, rămas singur nu din voia sa, ci a destinului: i-au murit, pe rând, soția, mama, tatăl, și s-a trezit că, din familie, nu mai are absolut pe nimeni. Paralizat de la brâu în jos, năpădit de metastaze, n-avea nici vârsta pensiei și nici o sursă de venit. Un fost amic de-al lui, aflat acum în alt colț de țară, în amintirea anilor de demult când au colaborat pentru înființarea unei firme până la urmă păguboasă, s-a decis să-i plătească spitalizarea într-un așezământ de paliație. O casă a morților modernă și bine utilată – tot să pleci pe cealaltă lume dintr-o astfel de sclivisită instituție spitalicească a veacului XXI! Cu demnitate, amicul meu nu și-a deplâns niciodată infirmitatea aproape totală, tocmai el, împătimit de drumeție, cu care am hălăduit prin cele mai ascunse cotloane ale munților și Deltei! Fapt puțin obișnuit, și-au adus aminte de dânsul și rude ale primei soții (de care, în paranteză fie spus, s-a despărțit deloc amiabil – aveau tot temeiul să se țină de-o parte). Vizitându-l cât puteam de des și urmărindu-i periplul prin spitalele ieșene spre a-i aduce una-alta, mi-am dat seama că, încet, încet, se rupe de realitate și începe să fantazeze. După o primă frază coerentă, urma derapajul. Probabil că, într-un moment de luciditate, a luat și el seama, drept pentru care a hotărât să pună capăt vizitelor bănuit dezagreabile (pentru ceilalți) și și-a stricat voit telefonul mobil. Sunam de trei ori pe zi, nu mai știam unde-i – nici un răspuns. Am și acum, în portbagaj, sacoșa cu apă minerală și câteva dulciuri: îmi propuneam să i-o duc oricum miercuri, a murit marți. Joi l-au înmormântat cei care, puțini, nu l-au uitat.
Dar când nici de acest sprijin n-ai parte și singurătatea ce te-a copleșit este deplină? Institutul Medico-Legal din Iași anunță o cifră îmbucurătoare: a scăzut la jumătate numărul morților nerevendicați în comparație cu 2014, când în frigidere zăceau 60 de neidentificați. Procentaj înșelător, de fapt, cam tot atâția-s, dar, grație unui acord cu Mitropolia, s-au golit frigiderele: bisericile de prin sate îi îngroapă, prin rotație, pe cheltuiala lor. Ce poate fi mai îngrozitor de trist pentru însăși condiția umană decât un mort de care nu vrea să știe nimeni? Și cum să privești seară de seară decât cu scârbă gâlceava de la televizor a „clasei politice”, atât de hulpavă după voturile celor vii? Fleacuri, minciună, nesimțire, prostii, nimicuri.