Singur, printre…

Nici nu știi, nici nu simți cum și când anii se adună și se tot adună, la orizont ițindu-se felurite aniversări, unele greu de întrezărit după clipa 1 a startului. Iată: Editura „Junimea” se pregătește de semicentenar. Îl va sărbători în casă nouă, fiindcă prin Hotărârea 89/2018 a Consiliului Municipal, primește casă nouă chiar în preajma teiului eminescian. Poate fi considerat gest simbolic, câtă vreme aici se editează „Eminesciana”, singura colecție ce a izbutit să treacă de răscrucea anului 1989; începută în 1971, a ajuns acum în preajma titlului cu numărul 100. Altă aniversare, deci! Hotărârea Primăriei este și un gest reparator, fiindcă „Junimea” și-a început activitatea (1969) găzduită într-un sediu onorabil, la Palatul Culturii, spre a migra apoi de colo-colo, ca o rubedenie scăpătată în spațiul cultural ieșean. Noua „locație” (oribil termen!) va fi cea de a șasea, după peregrinări prin clădiri ulterior demolate (arhiva i-a rămas sub asfaltul Bulevardului Independenței!), prin podurile casei Balș, Primăriei, Ateneului Tătărași, spre a se refugia în cele din urmă într-un edificiu cu blazon (Biblioteca Centrală Universitară), dar mult prea înghesuit și deloc potrivit funcționării unei instituții devenită brand cultural ieșean. Să-i urăm „Junimii” spor și viață lungă în casă nouă! Revista „Cronica veche” va marca și ea, curând, apariția numărului 100. Când săptămânalul predecesor, „Cronica”-mamă, a tipărit numărul 1000 (revista apărea, atunci, în 12.000 exemplare!), năstrușnicul George Pruteanu a inițiat o anchetă prilejuită de evenimentul aniversar. Cineva, probabil de-al casei, a rupt pagina din colecția redacției (risipită și ea – nu știm să păstrăm mărturiile trecutului!), după câteva decenii, alt „cineva” mi-a adus-o pe post de mare curiozitate. Și chiar este! Văzută azi, pagina în sine poartă o anume stranietate, deoarece pare un conclav al umbrelor în care s-a insinuat un intrus: toți cei din conducerea primă a „Cronicii”, cu singura excepție a subsemnatului, au trecut de mult Styxul, urmați apoi și de Pruteanu, semnatarul anchetei. Și-i ciudat să-ți vezi poza într-un cvintet al dispăruților, darămite să afli planurile de viitor ale unor desmoșteniți… de viitor! Participă la discuția din 1985 Const. Ciopraga, Corneliu Ștefanache, N. Barbu, Corneliu Sturzu și subsemnatul. Pe parcurs, mai sunt „agățați” redactorul Aurel Leon și colaboratorul Mihai Drăgan, și ei trecuți în lumea umbrelor. Ciudată senzația să te afli, parafrazând un titlu al lui Marin Sorescu, „singur printre răposați”! Întâia întrebare a lui Pruteanu era, bineînțeles, cu tâlc: „Ce ați îndrepta/modifica în numărul 1, din februarie 1966, dacă l-ați face din nou?” Deși semnatarul anchetei anticipa firești deosebiri de vederi („nu s-a sperat într-o jovială ciocnire de cupe de șampanie verbală”), surprinzător, toți intervievații, într-un glas, dau un singur răspuns: l-ar face tot așa! (Ceea ce, într-un fel, s-a validat și materializat prin apariția revistei „Cronica veche”, construită identic și cu aceeași rubricație ca revista antecesoare.) Intuiesc, însă, și altă explicație decât aceea pur sentimental-nostalgică pentru post-validarea numărului 1: în 1966 exista o anume deschidere, inclusiv iluzia libertății opiniilor. An de an, pe măsura strângerii șurubului ideologic, a exceselor „îndrumării” și a radicalizării cenzurii, transmutată dintr-un malefic organism statal purtător al detestatei ștampile pătrate, în subconștientul panicat de-a binelea al redactorului timorat; astfel s-a ajuns la surdinizarea vocii săptămânalului ieșean, la domolirea nervului publicistic, tonusul general situându-se evident sub acela al primei perioade. O altă întrebare a lui Pruteanu cerea detalii privind „cel mai important text al dvs. pe care l-ați publicat în paginile revistei”. Răspunsurile oscilează între „nu-mi amintesc” și „toate au fost importante”. N-am avut de ce să ezit: „articolul prin care propuneam (argumentat) înființarea unei edituri la Iași”. Care avea să se numească „Junimea”… Iată și un răspuns al prof. Const. Ciopraga: „Eram mai tânăr cu 1000 de săptămâni, ceea ce raportat la 3-4 mii cât se desfășoară viața unui om, înseamnă mult. În forul meu lăuntric, aspiram ca întreaga mea activitate să contribuie – în măsura disponibilităților – la revigorarea culturii în această parte a țării. Mă simțeam dator, cum dator mă simt și astăzi.” Profesorul nostru a plecat dincolo cu sentimentul datoriei împlinite.