Sinele și personalitatea, o perspectivă interdisciplinară

Perioada pe care o traversăm, cu angoasele, dezordinile și violențele ei verbale și nonverbale, este rezultatul negării Ființei supreme, a „Celui ce este”. La acest unic model trebuie raportată ființa umană, ca un exemplar de excepție, singurul dotat cu spirit de natură divină, ceea ce în terminologia creștină se redă prin sintagma amplă și greu accesibilă profanilor: omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Propunem o analiză a rolului sinelui în formarea personalității, pornind de la definirea termenilor și evidențierea sensurilor comune, acceptate de o categorie largă de receptori, neglijând variantele conceptuale specifice (psihiatrie, psihologie, filosofie etc.).
O condiție sine qua non a rigorii științifice o constituie calitatea izvoarelor. Pe baza acestui considerent, am extras din ultimele lucrări lexicografice de mare prestigiu unele contexte semnificative pentru înțelegerea noțiunii de personalitate, definite în variante ale unor domenii de studiu.
O definiție cu caracter general prezintă personalitatea prin câteva atribute: Personalitate, ceea ce constituie persoana, distinctă de toate celelalte, din punct de vedere psihic, intelectual și moral (Trezor de la Langue Franҫaise. Dictionnaire de la langue du XIX-eme et du XX-eme siècle, Centre Nationale de la Recherche Scientifique, Gallimard, Paris, 1988). Este o definiție lărgită printr-o explicație suplimentară care o va preciza: Dorința de independență individuală este un sentiment nobil, moral care își are puterea în natura morală a omului, este dorința de a se simți om liber, este sentimentul personalității, al spontaneității umane în dezvoltarea sa liberă.
Aici, trebuie să adăugăm ideea paulină despre personalitate și libertate, deci perspectiva teologică, învăluită, de obicei, prin termenii neutri în care apar, explicațiile date în dicționarele cu caracter laic absolut. În teologie, libertatea este definită ca stare de nedependență, de autodeterminare. Ca ființă rațională, omul are libertatea, parte componentă a personalității, ca una din puterile sufletești care alcătuiesc „chipul lui Dumnezeu” în om: rațiunea, voința liberă și simțirea, în năzuința lor spre Dumnezeu. Omul a fost creat liber de pasiuni vinovate. Prin libertatea lui de alegere, i s-a dat posibilitatea de îndumnezeire și ajungere la nemurire, dar și aceea de a cădea în neascultare, deci în moarte și degradare. Răspunderea îi aparține integral prin opțiunea făcută (Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1984). Sfântul Apostol Pavel definește cu claritate acest sens al libertății în Iisus Hristos pentru toți aceia care s-au botezat în numele Lui: Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului acolo este libertate (II Corinteni 3, 17) și revine, de fiecare dată, cu competența celui care L-a cunoscut pe Hristos, în puterea slavei Lui, la chemarea făcută acestuia pe drumul Damascului: Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei (Galateni 5, 1), cu referire la tendința de respectare a unor obiceiuri din ritualul arhaic.
Personalitatea este definită în diferite domenii ale științelor umaniste în funcție de scopul urmărit. În psihologie, avem de-a face cu sublinierea funcției prin care un individ conștient se va evalua ca eu, ca un subiect unic și permanent (Petit Robert, Dictionnaire de la Langue Franҫaise, Paris, 1990, s. v. personnalité). Din multitudinea și variabilitatea aspectelor caracteristice formării personalității vom avea în vedere impactul exercitat de presiunea exterioară a mediului social asupra sinelui, chiar la primul nucleu al acestuia, familia. Ce este sinele? Reținem cele două coordonate ale noțiunii, diversificată prin nuanțele registrului funcțional, așa cum reiese din explicarea lui.
Sinele și înțelesul său
Mai întâi noțiunea sinelui va fi definită de către exploratorii psihicului din perspectivă ontologică și va fi identificată cu eul: Principiu metafizic care conferă unitatea, specificul persoanei, dincolo de diversitatea gândurilor, sentimentelor, faptelor reale, adică realitatea permanentă și invariabilă, considerată ca substrat fix al accidentelor simultane și succesive care constituie eul empiric… opus eului transcendental, absolut. De aici decurge faptul că eul uman nu poate avea o cunoaștere integrală despre el însuși.
Constantin Noica încearcă să identifice relațiile dintre sine și eu, reliefând interacțiunea formativă, creatoare pe care o redă în trei ipostaze: a) Sinele poate fi înțeles în pasivitatea eului, ca o conștiință mai adâncă a acestuia… este sinele ce stă sub semnul necesității și care, adesea, nu știe de „sine”; b) Sinele poate ține de alegerea eului, ca expresie activă a lui. Este ordinul în care te-ai încadrat, idealul tău, conștiința ta etică mai adâncă, libertatea ta; c) Sinele poate fi expresia lucidității eului și atunci el ține de libertatea care și-a aflat necesitatea (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1987, p. 13). Antonio M. Battro reușește să concentreze definiția personalității prin accentuarea, în cadrul relației personalitate/sine, a sinelui, definindu-l pe acesta, întocmai ca Noica, printr-o posibilă ieșire sau depășire a limitelor sale. Dacă eul este, în mod natural, egocentric, personalitatea este eul descentrat. Eul este demn de a fi urât, cu atât mai mult, cu cât el este puternic, în timp ce o personalitate forte este aceea care ajunge să-și disciplineze eul. Personalitatea, altfel spus, este supunerea eului unui ideal pe care îl materializează, pe care îl depășește și căruia i se subordonează (Antonio M. Battro, Dictionnaire d’épistémologie génétique, Presses Universitaires de France, Paris, 1966).
Dar studiile din domeniile psihologie, sociologie și filosofie rămân în afara eternului. Cine are în vedere eternitatea trebuie să ia în considerare modelul ontologic suprem, în care sinele este înțeles numai în relația general/individual, absolut/relativ. Aici raportul se inversează și sinele devine egoul sau eul supradimensionat, așa cum reiese din chemarea pe care o face Mântuitorul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? (Marcu 8, 34-36).
Ce este sinele acesta care trebuie abandonat? Este toată moștenirea noastră, de la păcatul originar al celor izgoniți din Eden până la acumulările răului concentrat de astăzi. Este balastul deprinderilor, dobândite prin imitarea modelelor de supraviețuire strict biologică, este eul suficient sieși, cel care închide orice posibilitate de transcendere. Lepădarea de acest sine egocentric, adevărata eliberare de această povară are loc numai prin cunoaștere. Constantin Noica nota: tot ce se mișcă în lumea omului se mișcă de la eu la sine. Ideea sinelui individual în opoziție cu sinele lărgit, adică cel integrat în Marele Tot, în Universal, este subliniată constant de filosoful de la Păltiniș, spre a indica finalitatea spre care trebuie să aspire omul (Jurnal de idei, Editura Humanitas, București, 1990, p. 249).
Limba veche, dar și limba populară a românilor păstrează unele structuri în care sinele este sinonim cu fire, desemnând acea parte adâncă, de natură divină, a sufletului pur, partea nealterată de intervenția brutală a realului existențial. Acest sens este remarcat în expresia „a-și veni în fire sau în sinele său”, cu sensul „a se regăsi”, „a redeveni el însuși”: Venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Expresia are și un dublet negativ, antonimic, a-și ieși din fire sau a-și pierde firea (sinele), cu multiple valențe semantice.
(Aurelia Bălan-Mihailovici, Ziarul Lumina)