Acum o zecime de secol, în noaptea de la împerecherea anilor, când ceasul își grăbea ca un dement apropierea de miezul nopții și un taxi zugrăvit în galben aprins – culoarea durerilor de ficat – mă aștepta cu un aer bovin în fața blocului, mi-a cășunat să scriu, tocmai atunci, o povestire avându-l ca personaj principal pe politologul ăla nesuferit, care le știa pe toate pe de rost. Silviu Brucan. Nu știu cum mi-or fi venit chiar atunci, la ceas festiv, ideea și impulsul. Astea or fi căile inspirației, cine știe.
Într-o clipă, am contramandat petrecerea unde eram invitat, am fugărit și taxiul de culoarea durerilor de ficat și m-am pus pe așternut textul pe coala virgină de hârtie, într-o stare dintr-aia rarisimă, când un anume abandon total te mână spre fericire. Asurzit total din pricina febrei de creație, n-aveam să aud, pornind din toate tranșeele orașului, bubuitul oligofren al petardelor; nici entuziasmul dopurilor de șampanie, marcatoare, cu artileria lor alcoolizată, ale trecerii în noul an; și cu atâta mai puțin greierele delicat al telefonului, care ținea să mă atenționeze că totuși locul meu era, în acele momente sărbătorești, altundeva, acolo unde o petrecere își gusta toiul, nu în fața unor foi albe de hârtie.
În acea noapte de Revelion, toată structura internă a unui porc cumsecade, interpretată cu mult har culinar la tobă, la cârnați și la alte instrumente tradiționale, a suspinat zadarnic după mușcătura mea bine înfiptă. Iar lângă obișnuitele porcării, negustate au rămas și băuturile care-ți prefac creierul în terci, aruncându-ți-l spre stomac, pentru a-l recupera ca la un meci de handbal. Temeinic motiv pentru ca distinsa gazdă a ospățului să-mi consemneze la catastif nesimțirea, dovadă că nici azi nu-mi vorbește, în timp ce câțiva obraji au oftat după întâlnirea cu pupătura mea inconfundabilă; sau cel puțin așa îmi plăcea mie să cred, că e inconfundabilă.
Ca să nu mai lungim vorba, a fost acela un revelion ratat, din punctul de vedere al celorlalți. Prețul acestei ratări este povestirea „Sindromul Silviu Brucan”, publicată ulterior atât în revista „România literară”, cât și într-un volum de proză scurtă. Mai grav este că, astăzi, la o zecime de secol de atunci, și eu găsesc ratat acel revelion. Câtă lipsă de gust! Când atâtea forme de viață înfloresc încântător în aer, la sol și în subsol, eu să mi-l aleg drept erou taman pe nesuferitul ăla de Brucan, ușoară țărâna-i fie.
Mă consolez însă cu adevărul că toate revelioanele sunt mai mult sau mai puțin ratate. Arareori, firea omenească și-a mascat mai prost disperarea.
