Despre campania de presă în cazul Orban s-au spus și s-au scris multe lucruri. Cele mai multe comentarii au vorbit de o diversiune. Scopurile acestei diversiuni, una dintre cele mai serioase de după decembrie 1989, sunt clare. S-a dorit o presiune mediatică ieșită din comun pentru a-l sili pe ministrul Transporturilor să demisioneze sau pe Călin Popescu Tăriceanu să-i ceară demisia.
La 18 ani de la Revoluție, o astfel de diversiune a fost posibilă, desigur, pentru că presa noastră, aflată în stăpânirea mogulilor, nu se dă în lături de la a participa la orice mârșăvie.
Nu e mai puțin adevărat însă că diversiunea ar fi fost imposibilă dacă mulți jurnaliști de azi n-ar fi atinși de ceea ce am putea denumi sindromul Marat.
E cunoscut cazul lui Jean Paul Marat, cel care, în timpul Revoluției franceze de la 1789, făcuse dintr-un ziar Amicul Poporului un tribunal care trimitea oameni direct la ghilotină.
Transformarea scrisului în denunț public își avea explicația în complexele lui Marat.
Jules Michelet, istoricul Revoluției franceze, scria la un moment dat:
„Ăsta-i Marat, acest lucru galben, verde la îmbrăcăminte, acești ochi gri galbeni și bulbucați. Aparține mai degrabă genului batracian, desigur decât speciei umane. Din ce mlaștină ne-a venit această creatură șocantă?”
Hidos, complexat, Marat n-avea succes la muieri. De altfel, și-a găsit sfârșitul tot din cauza acestui complex. Charlotte Corday, cea care-l va înjunghia în baie, a reușit să pătrundă până la el dându-se drept o admiratoare. În plus, suferea că nu era primit în înalta societate. Din aceste complexe sufletești s-a născut ura din pamfletele sale publicate în Amicul Poporului. Texte scrise sub semnul unor reguli ce au impus, de a lungul timpului, un stil:
Să nu faci teorii abstracte, greu de înțeles pentru cititori, să scrii simplu și dogmatic, fără nuanțe; să scrii fanatic, incendiar; să afirmi fără să demonstrezi; să scrii despre scandaluri, persoane sus-puse, și, mai ales, despre oameni și evenimente cunoscute cititorului.
Ușor de recunoscut aici stilul presei bolșevice. Dar și stilul folosit cu brio de mulți jurnaliști din România de azi, cunoscuți și sub porecla de jurnaliști – procurori.
Dincolo de scrisul său fără nuanțe, fără înțelegerea omenescului, Marat ascundea o uriașă, înspăimântătoare nevoie de putere. Dacă ar fi fost Stalin ar fi trimis milioane de oameni în lagăr sau în fața plutonului de execuție.
Fiind doar jurnalist, s-a resemnat cu folosirea scrisului drept tribună de denunț public, de rechizitoriu dement, de sentință fără drept de apel.
Pamfletele sale, vizând persoane anume, le trimiteau pe acestea direct la ghilotină sau eventual la lanterne, felinarul transformat în spânzurătoare de mulțimea beată de sânge.
Marat știa asta.
Pretindea că o face în numele Revoluției.
Aiurea!
O făcea pentru a-și satisface crunta nevoie de a fi dictator.
Nu putem vorbi, oare, de o nevoie identică și în cazul jurnaliștilor noștri care suferă de Sindromul Marat?!
