Doamne, ce m-am mai încărcat de mânie socială și cât de convingător oscilez, în ultimele zile, între înjurături exhaustive și atotcuprinzătoare (sic!), toate abia spre seară eșuate în celebra piesă guristică a manelistului etno Coșneguță, „Cu mucii în batistă”, pe care am învățat-o pe la nunți neaoș bucovinene. Dacă m-ați auzi, dacă ați putea asculta rezonanța epopeică a mâniei mele sociale, iute m-ați crede Mesia neamului românesc și m-ați vota cu tradițională naivitate, dar am ghinion, că-mi iese în cale un director de bancă tânăr și inteligent, care are doar un singur cusur, acela că mi-i prieten, și-mi vorbește despre sindromul Intercity: „Domnule, zice el, tare bucuros am fost când s-a dat în folosință trenul intercity Suceava-București: în 5 ore, după o călătorie civilizată și eficientă, ajungeam la București. Apoi, au intervenit diverși politicieni cu ștaif, iar Intercity a decăzut în Rapid (aici, am scrâșnit din dinți, pentru că și eu am un mare cusur: țin cu Rapidul), oprind și în gările acelor politicieni. Numai că politicienii sunt mulți, zona lor de influență – incomensurabilă, așa că Intercity a început să decadă, an după an, din ce în ce mai mult, până a ajuns un biet Personal, care oprește în toate gărișoarele politice. Așa și țara…”.
Acuma, să vă spun cinstit: oi fi eu deja și din nefericire bătrân și, ca întotdeauna, deloc frumos, dar prost n-am fost niciodată, așa că intercity am priceput, deși țin cu Rapid, morala povestioarei bancherului sucevean, iar mânia mea socială, deși nu a pălit, s-a îndreptat și spre mine însumi. În fond, aidoma tuturor celor care n-au făcut nimic pentru țara și pentru neamul lor, și eu obișnuiam/obișnuiesc să critic, prețios și plin de mine, „țara asta de rahat” și „neamul ăsta de spanac” (puteți înlocui dvs rahatul și spanacul cu expresii mai trivial mesianice), așa că îmi merit soarta, dacă am tot ignorat avertismentul lui Bolintineanu: „Ce-i ce poartă jugul și-a trăi mai vor / Merită să-l poarte, spre rușinea lor!”.
Deasupra mea, cu jegul camuflat în încălțări scumpe, triumfă bișnițarul, inclusiv cel de manele etno, îmbogățit pe la nunți, inclusiv pupincuristul orientat, care înșfacă hulpav, cu toate neamurile lui la fel de imbecile, din osânza țării, iar eu tac și nu fac nimic. Îmi merit soarta, pentru că o accept. Coșneguții n-au putere să oprească, în gările lor, prețiosul și eficientul Intercity, dar îl pradă din mers, apoi îți râd în nas: „Suntem barbați, suntem deștepți, avem bani, cât n-o să faceți voi în șapte vieți!”. Și este perfect și total adevărat. Aici sunt banii dumneavoastră, aici sunt viețile noastre irosite, în buzunăroaiele prospere ale coșneguților.
Mai nou, coșneguții conduc. Au urcat la pupitrul de comandă, l-au aruncat pe pitorescul „naș” tradițional din tren și se distrează „cu mucii în batistă”, cum dă pe gură, în ritm băștinaș, manelistul etno Coșneguță dă Bucovina. Le aparținem, suntem la cheremul lor. Iar noi plecăm privirile sau ne înghesuim să le pupăm lăboaiele nespălate, dar camuflate în încălțări scumpe, gândind că din Intercity-ul deja devastat tot ne va rămâne și nouă ceva. Măcar un arc, măcar o așchie. Știm și simțim că piticaniilor acelora primitive și netoate le-am putea veni intercityde hac cu câte un șut în fund, dar nu schițăm nici un gest de împotrivire, preferând să comentăm, filosoficos, când deja e prea târziu, despre cât de dezgustător s-a ruinat țara și despre cât de jalnice caricaturi sunt coșneguții. Lașitatea proprie nu contează în ochii noștri, deja sufocați de sfântă mânie socială, pe care o și trâmbițăm, pe ascuns, cu aere de tribuni desăvârșiți. Tribuni de spanac, desăvârșiți de rahat – înlocuiți spanacul și rahatul cu ce vă convine, eu am preferat să-mi dau singur palme și să tac lăuntric.
Apoi, pe neașteptate, râd, deși e de plâns. Râd, râd și iar râd, dovadă că dacă nici măcar plânsul nu mi-a mai rămas, mi s-a luat totul. Râd, iar superbul Intercity, care a decăzut în Rapid, în Accelerat, în Personal, deja zace morman de fiare ruginite în câmpul gol. Coșneguții au plecat să cheltuiască aiurea ce-au înșfăcat și îndesat prin buzunăroaie. Râd pentru că am înțeles că nu am dreptul lăuntric de a mă plânge. Râd…
