Rețelele de cerșetori români reprezintă o mare și gravă problemă națională – fie că operează în țara natală, fie în străinătate. Cu mențiunea că acestea din urmă – echipele de milogi stranieri – mai produc și un bagaj de imagine rușinoasă pentru noi, românii cuminți și pașnici.
Nu spun nimic nou. Fiecare dintre cei care am călătorit – turistic sau cu treabă profesională – în afara cotețului național, ne-am izbit de acest neajuns. Deoarece ne-am trezit că preluăm, fără vreo vină, o parte din eticheta care li s-a pus acestor seminfractori. Iar noi, bucovinenii, ne amintim cu mare neplăcere de un mare om de afaceri sucevean – să trăiți, herr Severin! – care avea și el oameni la produs prin Austria.
Desigur, nu mai există cerșetori singulari, pe care pietroaiele vieții i-au împins la vale. Acum, pentru a rezista pe piață, s-au înființat întreprinderile de cerșit, cu organigrame foarte bine stabilite, unde sunt îmbinate mai multe activități infracționale. Un soi de „staff” ține strâns frâiele, tot acolo ajung și încasările, de unde un procent important este destinat mituirii. Sunt unse serviciile de informații, pentru a nu informa; sunt mituite și autoritățile, pentru a închide ochii măcar pe jumătate.
E la mintea cocoșului că, dacă la nivel oficial s-ar conlucra, n-ar mai rămâne nimic din aceste bande de milogi. Ar fi desființate în câteva luni. Dar nu există niciun interes. Banii negri – negri, deci neimpozabili – trebuie să curgă în țară, cu orice preț. Cu ei se fac averile.
Vreau să povestesc o situație istorică, de prin 1920. Când cerșetorii din Londra și-au constituit un sindicat, cu cotizații, unitate și toate celelalte. Știți care era unul dintre scopurile de bază ale programului acestui sindicat? Strângerea unor fonduri, din care să fie asigurată educația școlară a copiilor de cerșetori. Pentru ca aceștia să nu mai fie nevoiți să întindă mâna, ca părinții lor.
