SINCERITATE?

Un regizor mexican a avut bizara idee să toarne un film dedicat avatarurilor… sincerității. A imaginat o acțiune banală (zi de lucru obișnuită a câtorva buni prieteni, funcționari de bancă) și și-a „programat” eroii să apeleze la sinceritate totală în fiece clipă a relațiilor dintre ei. Adică, în loc de „bună ziua!”, personajul X rostea fără să vrea „Ești un porc ordinar și mai bine nu te întâlneam”, iar Y îi răspundea „Mi-ai stricat weekend-ul cu mutra ta de șobolan castrat.” Că așa ar fi gândit, de fapt, protagoniștii dialogului, și numai convențiile bunei cuviințe, plus nesinceritatea funciară ce guvernează relațiile inter-umane, împiedică adevărul să iasă la lumină – validând cugetarea „există trei categorii de prieteni: cei care ne iubesc, cei cărora puțin le pasă și cei care ne urăsc”. Dacă, Doamne ferește, prin ce neașteptată mutație morală, am fi determinați să exprimăm exact ceea ce gândim, tot eșafodajul relațional s-ar prăbuși ca un castel din cărți de joc – începând cu micul univers al familiei și până la (mai ales) vârful politicii naționale. S-au întreprins și (discutabile) cercetări statistice, potrivit cărora nu spunem ceea ce gândim între 44% și 62% din totalul comunicării zilnice! Ar mai fi și grade ale disimulării și trucării nesincere, de la inocentul „te iubesc!”, ascunzător al altor gânduri și intenții, la discursul politic redactat șmecherește, după verificate canoane ale manipulării prin cuvânt. Gard în gard cu minciuna, nesinceritatea-i megieșă și cu postata zicalei „interesul poartă fesul”. Rețeta: se ia o idee unanim și legitim validată (de pildă: „jos comunismul!”) și, în numele ei, se rânduiesc sumedenie de interese lumești, promovate agresiv, fără inhibiții, dar și fără vreo legătură cu ideologicul punctului de plecare. Un popă dintr-un sat moldovean (cel care a produs un filmuleț porno și l-a proiectat… în biserică! – vezi relatările gazetelor) l-a dat afară pe inginerul agronom din „casa specialistului” și s-a instalat sfinția sa, care mai deține o casă în sat, plus un apartament la Iași, plus casa parohială. Motivul invocat de preot pentru evacuarea agronomului din clădirea construită pe banii statului: inginerul a fost… comunist! Deocamdată, Mitropolia l-a oprit de la lucrarea preoției pe porno-popa-patru-case, însă Primăria nu-și mai poate recupera „casa specialistului” fiindcă, între timp, așa zisul slujitor al Domnului și-a făcut rost (cum?) de niscaiva acte, în temeiul cărora a-nșfăcat ceea ce nu-i a lui. La fel de sincer a combătut cu vehemență comunismul defunct și Alecu Chitaru, autorul recentei tentative de asasinat a secretarului de stat de la agricultură. Luptându-se din greu cu fantomele, Chitaru proptea coroane funerare cu panglici violent anticomuniste la ușa autorităților, pretutindeni unde patrona tot soiul de acțiuni belicoase, zice-se, în sprijinul sătenilor nedreptățiți din Cotnari. Ca să se afle că, de fapt, cuțitarul Chitaru îi obligase pe țărani să încheie cu dumnealui pre-contracte prin care se obligau să cedeze port-drapelului justițiar o bună parte din suprafața de vie ce le-ar fi fost retrocedată… Ambele cazuri pun în evidență fățărnicia interesată, nesinceritatea ajunsă pe culmi. Dar există și persoane publice, actori importanți pe scena politicii românești, a căror prestație este receptată ca etalon al sincerității, dezinteresului material și bunelor intenții în exces. Aflu, chiar din această gazetă, că un flăcău de prin părțile Siretului îl idolatrizează pe Becali și… i-a cioplit statuie; „De-ar fi să-l amplasez undeva, aș face-o între Mihai Viteazul și Al. Ioan Cuza.” Aferim! O fi părând Becali sincer în simplitatea lui frustă și incultă, da-i vorba și de multă păcăleală. Gesturile generoase ce le face (case pentru sinistrați) poartă și evidența conotației politice interesate. Altfel n-ar căra după el echipele TV care să-i nemurească și să-i laude realizările. Generozitatea cu adevărat sinceră exclude spectacolul mediatic și gălăgioasa batere cu pumnii în piept. Iar gestica bizară a lui Gigi (sinteză între expresia corporală a lui Louis de Funes + Mussolini), alături de suficiența și precaritatea „cugetărilor” becaliene, ca să nu mai vorbim despre misterioasele combinații financiare în care Mihai Viteazul de la Pipera se dovedește deloc îngeraș, ne pot duce mai degrabă cu gândul la impostură patentată decât la eroism statuar. Așa că bietul flăcău păcălit de la Siret s-ar cuveni să-și aleagă alt idol. De unde? Care? Asta-i întrebarea care, din păcate, nu prea are răspuns.