Simț enorm și văz monstruos (2)

Cercetările întreprinse de B.C.S Pârvu în rândurile Filialei ieșene a Uniunii Scriitorilor, și în general în câmpul literaturii române, sugerează ideea că modificările comportamentale maladive de natură psihiatrică ar putea avea următoarea explicație: „Poeții acomodați din totdeauna cu dictatura, un teren propice pentru ode și osanale (n.n.: totuși, greu de pus asemenea pecete pe întreaga poezie română postbelică!) s-au văzut acum total descoperiți în ofensiva unei economii de piață unde contează doar vandabilitatea.
Priviți altădată ca stâlpi ai rezistenței iconoclaste (n.n.: ori rezistenți, ori confecționeri de ode, aici autorul se contrazice flagrant ) și, poate, ca adevărați eroi, ei se văd astăzi obligați să se acomodeze cu un rol secund în societate, dar și în conștiința publică. Nu ar fi de mirare ca sfertul de secol de „libertate capitalistă” să le fi modificat până și trăsăturile de personalitate (…) Prozatorii au renunțat la gândul de a-și câștiga existența din scris și s-au retras în cabinete universitare care îi țin departe de „mulțimea dezlănțuită” – iar ficțiunea spre care ne invită nu aduce plus de valoare memoriului de activitate științifică. Criticii și eseiștii, pe de altă parte, în covârșitoare majoritate academici sau cu veleități academice, scriu mai ales pentru a-și îmbogăți acest memoriu (…) Pentru terapeut, ei vor reprezenta o problemă în sensul că sunt inhibați și deseori incapabili să-și exprime sentimentele.”
O fi chiar așa, n-o fi, oricum, observațiile autorului par a avea ceva temei, câtă vreme un anume „indice Zung” (mărturisim: n-avem cunoștință) operează cu precizie științifică, atestând o „anxietate pronunțată spre severă” cu valoarea de 72 la poeți, 58 la prozatori și 48 la critici. Cât privește rata suicidului, recordul îl dețin, în literatura română, tot poeții, urmați la distanță de prozatori și cu cifra zero în dreptul dramaturgilor!
O chestiune de reală importanță, care se cere abordată, se referă la validitatea temeiurilor în virtutea cărora scriitorul X este inclus în lista celor cu afecțiuni psihice. Autorul face trimiteri, în notele de la finalul tezei, la sursa utilizată: regula nu-i aceea a diagnosticului oficializat, ci sunt luate în considerație diverse mărturii, fie autobiografice, fie ale celor care au scris despre persoana în cauză. Și unele, și celelalte, nu pot constitui, în opinia noastră, decât probe circumstanțiale. Dacă, în cazul Arghezi, ori Ion Barbu, sunt citate concluziile propuse de unul sau mai mulți medici, în alte (numeroase) situații (Bogza, Labiș, Philippide, Topârceanu, Vianu ș.a.) sunt aduse întru susținere doar anumite mărturii ale contemporanilor, în vreme ce multe astfel de motivări nici nu-s însoțite de precizarea originii informației. Marin Sorescu, de pildă, este creditat cu „Timiditate excesivă. Modestie exagerată”. Întrebare: sunt indicii ale unor afecțiuni psihice, sau particularități comportamentale ținând de caracter? Cunoscându-l îndeaproape, nu l-am putut bănui niciodată de „modestie exagerată”, dimpotrivă chiar. Mai degrabă i s-ar putea identifica o agorafobie, în relație directă cu „timiditatea excesivă” corect sesizată.
Suicidul este, obligatoriu pecete a bolii psihice? De asemenea, arghirofilia (Arghezi), onirismul (Dimov), promiscuitatea (Anton Pann), alcoolismul (Nichita Stănescu, Marin Preda), pedofilia (Iancu Văcărescu – dacă-i boală, nu-i delict!), consumul excesiv de cafea (Otilia Cazimir), fumatul excesiv (Pompiliu Constantinescu, Edgar Papu), „existența împovărată” (Petre Ispirescu), darămite „vocația de întemeietor” (Kogălniceanu), ori „vocația de luminător al satelor” (Spiridon Popescu). Opinia noastră este că, în (nu puține) cazuri, includerea unui scriitor sau altul în lista suferinzilor de boli psihice poate fi considerată insuficient motivată. Este, de altfel, singurul reproș ce credem că poate fi adus unei teze care iese evident din sfera obișnuitului, în ansamblu fiind construită temeinic, rod al unei cercetări proprii bogat argumentate.
Dar, la urma urmei, la ce bun o astfel de cercetare? Întâi de toate, o impun realitățile evidențiate de statistici, câtă vreme dintr-un total de 53 poeți români dispăruți, la 81,54% s-ar fi evidențiat suferințe psihiatrice, la 3,08% boli neurologice și numai la 15,38% exitus-ul s-a datorat unor boli somatice. Apoi, fie și pentru faptul că validează o supoziție onorantă. Simplificând: scriitorul este una dintre cele mai sensibile antene ale perceperii realității, și acuitatea rezonanței receptării, totdeauna intens vibrantă, aduce subiectul creator până în pragul dureros al patologiei psihice. Iar (cităm) „legătura dintre psihopatologie și creativitatea (înaltă) ține (nota noastră: poate ține și) de domeniul organicului.” Acest „și de” putând constitui un punct de plecare pentru o discuție mai largă asupra delicatei chestiuni.