Cât trăim, așteptăm. Întâi de toate, o generală așteptare confuză și vag definită – „să fie mai bine!” în toate cele, mai întâi în ograda mea, și apoi în lumea largă, care tot mai greu pe toți ne-ncape. Apoi, coborâm către orizonturi mai lumești. Conștient ori nu, fiecare dintre noi așteptăm ceva. Paler spunea că „Așteptarea are valoare câtă vreme îți poți închipui că se va întâmpla ceva, chiar dacă nu se va întâmpla nimic. A aștepta așteptarea e moarte… O așteptare nu seamănă cu alta, ci diferă între ele ca oamenii.” Așa-i. Unii (se) așteaptă să primească Premiul Nobel, alții să-și dreagă acoperișul ori să capete pachetul de sărbători de la Primărie. Cei mai mulți investesc nădejdi în universul familial: să-și vadă băiatul însurat și la casa lui, să se afle leacul cancerului și consoarta să redevină ceea ce a fost, să i se potrivească nepoatei condurul Cenușăresei – dacă nu, simplu și foarte direct, așteptarea unanim valabilă: câștigul la Loto.
„Renunțarea la așteptare înseamnă moarte, mai întâi psihică, apoi și fizică” (tot uitatul Paler). Ajunse în tagma politicului, așteptările sunt mai parșive, mai abil conturate, mai apăsat definite și tind să le subsume pe toate celelalte. Va fi mai bine ori de pierde, ori de câștigă Bolojan, dacă „președintele ales” ajunge la Cotroceni ori intră în pușcărie, dacă dispare fie Putin, fie Tramp, dacă ori Ucraina, ori Rusia pierde războiul. Așteptări diametral opuse, ce nu lasă loc nici de mediere, nici de contestare. Pur și simplu dixit!
Câtă vreme poartă însemnul încrederii optimiste, așteptarea se înscrie printre factorii motivanți ai rezistenței la coroziunea anilor. Când e copleșită de temeri și bântuită de angoase, devine inamicul propriului destin.
Shakespeare vedea și amărăciunile de dincolo de orizontul nădejdii: „Așteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă”. Asta fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vine ceasul bilanțului, când constați că ai mizat pe fantasme. Sigur, dacă nu-ți faci iluzii, n-ai deziluzii, dar cine trăiește fără o brumă de iluzii? În afara panicaților tarați psihic, toate așteptările omenirii, oricât de confuze, poartă semnul plus al nădejdii că, odată și odată, fi-va mai bine și mai frumos. Probabil că orizontul nu trece dincolo de hotarul etern jinduitei fericiri. Și-i încă departe, fiindcă, vorba lui Eschil, „Nici unui muritor nu i se pare că-i destul de fericit”.
Apoi, noțiunea în sine a fost demonetizată și terfelită în fel și chip, de la textele neroade de muzică ușoară ce rimează la nesfârșit iubire cu fericire, mine cu tine și noapte cu șoapte, la promisiunile doctrinelor politice, potrivit cărora azi-mâine vom culege fericirea coaptă-n pomii tuturor ideologiilor. Nu-i vorba despre pacea între nații (românii au avut parte de opt decenii fără război – fericirea, unde-i?), ci de râvnita pace interioară, mult mai greu de atins și parafat. Speranțele noastre nu pot fi decât moderat și modest temperat, fiindcă „orice așteptare rămâne provizorie, chiar dacă durează toate viața”, chiar dacă niciodată n-am râvnit luna de pe cer.
Îndrăznim să dorim barem atât: povestea vieții noastre să aibă o trecere onorabilă și un sfârșit acceptabil. Zăpăceala politică românească, marcată de amatorism, lichelism, arivism, lăcomie, și încărcată până la refuz, minciună, n-are cum garanta altceva în cele ce vin decât exacerbarea patimilor și acutizarea conflictelor.
Iar speranța – o spune Gracian – este „marea falsificatoare a adevărului”, urmând limitele care însoțesc mereu nădejdea, din amândouă nutrindu-se așteptarea, în făptura iluzorie a căreia investim constant sufletește, căutând instinctiv temeiurile rezistenței. Din păcate, nu toți izbutesc să le afle. Românii au trecut prin multe și le-au dus pe toate. Duce-le-om și pe cele ce or să vină!
Îndrăznim să așteptăm de la 2026 un strop de bucurie, de liniște, de regăsire, de înțelegere, de unitate în fața provocărilor celorlalte așteptări ale veacului. Vechii mayași vedeau în 2012 sfârșitul sfârșitului; de ce nu și un nou început? Care, potrivit așteptărilor noastre, va deveni cândva realitate, dar cum și când? Va fi mai bine dacă pierde Ucraina ori de câștigă? Și-ntr-un caz, și-n celălalt, va urma altă rafală de așteptări, alte nădejdi, alte dezamăgiri. Unii mizează pe Tramp, alții pe Putin. Nu poți cere nimic favorabil de la Putin, iar Tramp este prea zănatec și imprevizibil pentru a-i atribui toate așteptările noastre.
Totdeauna trebuie să ne agățăm ori de ceva, ori de cineva, fiindcă suntem prea mici spre a deprinde doar de noi înșine. Asta ar fi percepția pesimistă, din păcate mai plauzibilă decât varianta optimistă. Când mersul lumii atârnă doar de umorile unei persoane sau alteia, istoria a arătat că niciodată bine n-a fost bine până la capăt, de la Petru cel Mare până la Hitler și Stalin. Democrația noastră șubredă rămâne cea mai luminoasă alternativă și, cu siguranță, alta mai bună nu-i – depinde însă cu câtă bună-credință o mânuiești: în favoarea tuturor sau nu. Așteptările noastre pretind mecanisme de adaptare, posibil de obținut doar prin consens și unitate națională. Adică, taman ceea ce flagrant ne lipește acum.
