Simple întrebări

I-am admirat și invidiat totdeauna pe cei care n-au îndoieli. Care-și așează opiniile pe un soclu intangibil și le auto-conferă rang de adevăruri axiomatice. De altfel, este greșit spus „opinii”: ar fi vorba, evident, despre certitudini. Pe care noi, cei cu ceață pe ochi, nu suntem capabili să le deslușim, fiind condamnați să orbecăim la infinit într-o lume a căror mecanisme pur și simplu nu le pricepem. Decât, doar dacă luăm lumină de la inițiați.
Un astfel de clar-văzător este Traian Ungureanu, autorul cărții „Încotro duce istoria României”. În ansamblu, opul, datorat unui condeier exersat, inteligent și sagace, nu-i decât o odă (nici măcar deghizată) la adresa președintelui Băsescu. Este dreptul autorului să creadă ceea ce crede și să încerce a-și convinge cititorii că marea și unica șansă a României o reprezintă Băsescu, după cum s-ar cuveni acceptat și dreptul la altă opinie. Ungureanu este, însă, sigur că o diferită receptare a prestației și, mai ales, a persoanei președintelui, văzută ca „excepție a democrației” în perimetrul politicii dâmbovițene, n-ar reprezenta decât „naivitatea sau dobitocia omogenă a grupurilor și straturilor societății românești”. Trecem peste violența de limbaj a acestei insulte colective, punând-o în contul fervorii polemice a textului. Dacă, într-adevăr, actualul președinte reprezintă marea și unica șansă a românilor, rămâne s-o dovedească dl. Băsescu. Poate, cine știe, o va face. Ne interesează mai degrabă premisele demonstrației și, mai ales, finalitatea ei, întrucât întrebarea din titlu este așezată fără cuvenitul semn ortografic. De unde se vede că autorul nici nu-l concepe ca o întrebare cât de cât dilematică, ci se consideră apt să diagnosticheze și să propună remedii după metoda „dixit!”
La momentul 1989, spune Ungureanu, „țara era plină de proști și rugină, de rebuturi umane și industriale”. Cum prostia niciodată leac n-are și mărginiții n-au expiat la revoluție, ar rezulta că și ulterioarele voturi pro-Băsescu aparțin acelorași retardați, plus progeniturile aflate sub semnul zicerii „așchia nu sare departe de trunchi”. Plină de capcane logica elementară! Romanitatea istorică românească, afirmă autorul, nu-i decât un „concept cacofonic înrădăcinat de o lungă tradiție naționalistă și protejat de ignoranța înfloritoare a învățământului și a mediilor de informare”, expresie a „naționalismului rezidual” și potențată prin „adaosurile de ignoranță”. Dreptate ar avea Neagu Djuvara, cel ce susține „originea cumană a primilor șefi proto-statali de pe teritoriul viitoarei Românii. Așadar, nu suntem latini; totuși, nici de tot cumani – ce suntem, nu aflăm din text.
Este sesizat cu îndreptățire paradoxul „cultură orientală-limbă latină”, numai că, am spune noi, ordinea termenilor s-ar cuveni inversată, istoricește prevalând latinitatea limbii și nu aluviunile culturale ulterioare. Autorul califică drept „discuții de terasă” poveștile despre „românii care au stat în calea barbariei, s-au deprins cu vitejia în singurătate, au rămas în urmă pentru că au pus pieptul în apărarea Occidentului nerecunoscător (care a profitat, spre a-și înălța catedrale) și că suntem un popor talentat…” Stând oricât de strâmb și încercând a judeca drept, nu cumva chiar așa a și fost? Dimpotrivă, se spune în carte, totdeauna am profitat de un „favoritism deșănțat în care împrejurările fac jocul românilor”, ce s-au complăcut doar într-o „lașitate de supraviețuire”, nefiind altceva decât „o națiune inertă”. Perspectiva? Spațiul românesc va fi sortit să primească „populațiile de veterani în retragere din țările nordului scandinav și germanic.
Proiectele care vizează orașe-stațiuni autonome (!!) norvegiene în Dobrogea au apărut deja”. Va trebui să ne mulțumim cu „o identitate constitutivă internă, organică, nu neapărat națională”, printr-o „edificare extra-identitară”. Iar istoria României se apropie de sfârșit. Fiindcă, între altele, n-am fost și nu suntem capabili să oferim Europei performanțe și valori. Până și în sport: Nadia, Ilie Năstase, Hagi, se încadrează în rândul „aberațiilor”, fiind „eruptivi și atipici”. Iar în întreaga noastră literatură nu există decât un singur scriitor: Cărtărescu. Și tot așa înainte. De necontestat că, în carte, pot fi întâlnite și numeroase observații exacte, unele deplin întemeiate și formulate chiar strălucit. Dar, în ansamblu, „Încotro duce istoria României” afișează un regretabil dispreț față de români și de istoria României.