SIMPLE AMINTIRI

Am trecut zilele astea prin Ițcani și am zăbovit câteva clipe în fața casei copilăriei. Atunci, cândva, clădirea modestă mi se părea încăpătoare și impozantă. Acum, parcă n-are nici o legătură cu acel „a fost odată” păstrat neșters în cutele memoriei. Marile terestre pe care le spăla mama cu cârpa muiată-n gaz nu-s decât niște biete ochiuri pătrățoase, mărunte și colbăite. Copacul rotat de pe marginea șanțului, căruia îi ziceam mălăieș („mălăieș în călcâieș” – înroșea, toamna, fructe cât o afină, zbârcite și vag dulcege) și-n care n-aveam voie să mă urc nici când se-ncâlcea sfoara smeului printre crengi, („iar ai să cazi, mă, zărghitule!”) s-a sfarogit și s-a pipernicit. Văd că dă, din preajma rădăcinii, lăstari pricăjiți care, poate, vor continua o viață vegetală de care n-are nevoie nimeni. Cartieru-i, desigur, cu totul altul. Nici o urmă din frizeria lui Simcălă, nici din bariera CFR în jurul căreia, duminica, ronțăiam semințe de răsărită și puneam țara la cale – o Poiană a lui Iocan în miniatură. Acolo se înmânau, cvasi-oficial, provocările la fotbal, obicei uitat, aproape ca și fotbalul de maidan. Erau caligrafiate migălos, colorate cu acuarelă și ornate cu desene fel de fel, toate „la temă”: mingi-rachetă, portari plutind „la păianjen”, chenare din frunze de stejar. Sumedenie erau echipele puștimii din cartier: copiii nu se îndopau, la vremea aceea, cu engleză, matematică, lecții de pian și cursuri de balet. Distracția statornică ne-o oferea mingea de crep. Crepul (parcă s-a mistuit în neant; cine să și-l mai amintească?) îl „extrăgeam” de la roțile de tun și ale bucătăriilor de campanie abandonate prin bălăriile de pe coclauri. Era greu ca plumbul, după câteva șuturi, piciorul se-nroșea, apoi se-nvinețea. Dar mingea sărea țopăit și revoluționase tactica impusă până atunci prin dictatura „balonului” de cârpă (ciorap de damă umplut cu zdrențe, răsucit și răsfrânt de câteva ori, pe post de „anvelopă”). Trebuia deprinsă acum știința stopului, a șutului „din drob”, a voleului – ehei, câte noutăți tehnico-tactice! Acolo, la barieră, conversam însuflețit despre fotbal și înghițeam cu naivă nerăsuflare știrile năstrușnice izvorâte nu se știe de unde: „Baratki are piciorul marcat și-i este interzis să șuteze cu stângul, fiindcă poate omorî oameni!” (!) După înmânarea solemnă a provocărilor-sorcovă, se-ncigeau meciurile pe maidan, sub tufele de soc, cu reguli moștenite și de necomentat: la trei cornere, se bate penalti, „doi pe unul” înseamnă fault, ofsaidul „nu se ține”, arbitrul azi e de-al nostru, mâine, de-al vostru… Cum se desprimăvăra, mai uitam de minge (și așa nu era a noastră, o închiriam de la mofturosul proprietar contra a trei linguri de marmeladă ori o ulcică de halva) și o tuleam la râu. Apa Sucevei era plină de pește, deși topitoria de cânepă descoperise protocronic poluarea. Din când în când, la slobozirea gălbuie și puturoasă a zemei în care putreziseră haldanii, elenii și mrenele se-ntorceau cu burta-n sus și-i adunam, mai la vale, cu coșărcile pe post de năvod. Chiar și-așa, pește rămânea destul. Îl păcăleam cu undița: cârlig din bold îndoit, ață de papiotă răsucită-n trei, băț de alun înădit. Nailonul încă nu se descoperise. Cei mai curajoși, prindeau cu mâna, pe sub pietre și sub malurile prăvălite. M-am învrednicit și eu, până când, sub podul acum în suferință, am început să trag și să tot trag de un pește care nu se mai termina. Era un amărât de Natrix-Natrix, șarpele blajin, cu pete galbene, mai speriat decât pescarul. Care și-a jurat să nu mai cotrobăiască în veci prin cotloanele tainice ale râului… La școală, purtam cizmulițele reciclate ale mamei. Aveau ceva toc și iată-mă cel mai înalt din clasă, dar și ținta tuturor ironiilor. Scriam pe tăblițe de ardezie, rama de lemn încadrând ipoteticul desk-top al anilor ’50. Nu încape nici o comparație între copilăria acelor ani și cea de azi. Distanța, în timp, n-ar fi mai mare decât aceea dintre isprăvile lui Nic-a lui Ștefan a’ Petrei și deceniul 3 al veacului scurs, numai că timpul aleargă altfel, cu neostoită grabă, între acum și a fost odată căscându-se pe zi ce trece o prăpastie. Se adâncește, se adâncește…