Dacă la concerte trupele cu greutate cântă abia la final, UEFA programează mereu în deschidere piesa de rezistență, adică hitul acela din Liga Campionilor, zbârlitor de fire și dilatator de vase, ambele capilare. Semifinala Stelei din Cupa UEFA devine astfel un fel de desert, pe care, din păcate n-am apucat să-l gust înainte de a-mi redacta rândurile, așa că rămân deocamdata doar cu gândurile. Bunăoară, chestia asta pe care și-a dorit-o Olăroiu, devenită un adevărat laitmotiv, “să nu primim gol”. Toată lumea, de la Mitică Dragomir până la suporteri de complezență, recită poezia asta cu angoasa golului primit acasă. Eu aș dărâma acest mit artificial. Să primim, primesc, da´ să se schimbe ceva și în dreptul nostru pe tabelă. La urma urmei, nu e mai bun un 2-1 decât un 0-0? Teoretic este, numai că… să vedeți acum teorie! Zice-se că mai important decât cifrele a devenit factorul psihologic. Asta înseamnă că la 2-1 în psihicul fragil al jucătorilor se cuibărește teama de a pierde acest avantaj minim, așa că degeaba își propun să fie zmei în retur, de fapt se vor mărgini să-l apere, lucru deseori nefast când se trage linie, cel puțin așa ne învață experiența. În schimb, la 0-0, băieții ar rămâne montați și s-ar duce peste Canalul Mânecii chitiți să n-o bage pe mânecă.
Astfel că ne uităm cu jind la rezultatul reușit de Arsenal, un 1-0 pentru care suflarea stelistă ar fi semnat fără rezerve în prealabil. Dar ce să zicem despre sărmanul Ancelotti, care și-a dorit și el să nu primească gol, a ferecat orice culoare, doar pata de culoare numită Ronaldinho n-a putut fi prinsă în nici un algoritm! Noroc că englezii noștri n-au un Ronaldinho și nici măcar un Henry!
