SIMONAAA!!

Ce să mai zici, ce să mai scrii? Vuiește presa lumii, curg râuri de felicitări, numele Halep e pe toate buzele, nou născute primesc prenumele Simona, se înființează cluburi Halep – de la Nadia încoace n-am mai văzu atâta frenezie admirativă! Sâmbătă, la ora meciului, străzile Iașului erau pustii ca pe vremea ciumei lui Caragea: atunci s-au bejenit ieșenii prin pustii, acum s-au închis în case, s-o vadă pe Simona dând piept cu mașina de tenis Serena. Orice alt adversar să fi întâlnit fătuca noastră în finală, de la Pliskova la Kerber și tot neamul lor, n-ar fi avut rezonanța magică a numelui Williams – și încă Serena, că nici Venus nu-i de ici-colea. Adevărat, pe teren n-a fost Serena cea de altădată, dar nici Simona de odinioară: prima a mai ostenit, cea de a doua și-a împlinit și maturizat jocul – serviciul mai ales, capitol la care românca greu poate performa, câtă vreme ea lovește mingea de la parter, iar adversarele, de la etajul II. Iată că doi aromâni, amândoi din Constanța, aureolează știrbul sport românesc: Hagi în fotbal, Halep în tenis! Pur și simplu Simona mi-e dragă: nu numai pentru performanțele ei unice, ci și pentru zâmbetul ei luminos și cuceritor, pentru conduita ei firească și degajată, pentru buna cuviință a declarațiilor de presă, inteligente și reținute, pentru respectul cu care-și tratează adversarele, chiar și pentru năbădăile prin care se defulează cerând celor din loja ei să ovaționeze și să se ridice mereu în picioare ca la congresele PCR(la castelele din în Evul Mediu se închiria cu sezonul un „băiat de palme” care încasa scatoalcele celor ce nu se puteau răfui între ei – postură fericit acceptată de înlăcrimații Dobre, Ruzici & comp.) Să ne amintim că, nu demult, după înfrângerea severă în fața Kokostârkovei, s-a pornit, românește, sarabanda reproșurilor și înjurăturilor; dacă ar fi câștigat, sunt sigur că toți inteligenții care i-au descoperit crunta suferință ascunsă („sindromul imposturii”!) tăceau mâlc. S-a mai întâmplat să ceară echipei din loja ei sprijin vocal; meciul fiind câștigat în aplauze generale, nimeni n-a văzut în asta (scena se petrecea cu Victor Crivoi antrenor) „atitudine de precupeață” și de „copil răsfățat” (La plăcinte, înainte, la război, înapoi!). Cu atât mai puțin să găsească de cuviință a pune cruce unei excepționale colecții de performanțe sportive cum a făcut-o Marius Doroftei pe net („Ziare.com”): „se încheie practic un ciclu, care pare să fi fost excepția în cariera Simonei Halep”. Iar un nepot de-al lui Becali a găsit de cuviință să afirme că Simona „Joacă de foame, nu pentru România. Pentru frații ei din Cogealac.” (la Londra, Simona a mulțumit României, deși țara nu știu s-o fi ajutat prea mult în întreaga carieră!) Făceam, într-o tabletă din 2016, un joc de cuvinte între două substantive proprii cu sonoritate apropiată, Halep-Haley: „Cometa Haley are perioade în care aparent dispare, dar este acolo, pe orbită, spre a reveni periodic la fel de strălucitoare. Îmi place să cred că steaua Halep mai are a străluci. Cred în Simona!” Și iat-o învingătoare la Wimbledon! Nu știu dacă dl. Banciu de la B1 tva anticipat triumful de la Wimbledon și de asta și-o fi anunțat renunțarea la ultra-subiectiva sa emisiune nocturnă; oricum, va purta în veci rușinea de a fi definit-o pe Simona ca… „o analfabetă ce n-are habar de tenis”… Cu toată marea bucurie națională, nu s-ar cuveni, totuși, să uităm că România are un singur teren de tenis cu îngăduință considerat onorabil și cu numai 1000 de locuri în tribună, că nu-s decât prea puține terenuri simple, că așa numita „bază de masă” e mai mult decât firavă, și că tot ce s-a realizat până acum se datorează unor inițiative private, cu sacrificiile aferente.
Formidabila performanță a Simonei a făcut să treacă neobservată deschiderea noului campionat de fotbal. Oricum, nimic relevant. Poate, două instantanee clujene. Mai întâi, impunătoarea inscripție afișată pe panourile publicitare „aici joacă românii” – taman la Cluj, unde CFR a folosit până acum 130 de mercenari străini!! Apoi, reprezentațiile de prost gust, bolnăvicioase, nerușinate chiar, oferite de antrenorul Dan Petrescu, un ins tarat, incapabil să vadă altceva decât iluzorii persecuții ale arbitrilor, înscrise într-o generală oropsire a echipei eliminată anul trecut de… „Dudelange” și învinsă acum de „Astana”. După ce clujenii de la CFR n-au putut învinge o formație, „Poli” Iași, peticită și improvizată, desigur, e numai vina arbitrului, care, în loc să acorde un 11 m., a fluierat offside (semnalizat de la tușă). Și i-ar mai fi fost refuzat un 11 m. cine știe când și cum. Cine vede strâmb, nu poate reacționa drept. Stimă pentru trecutele realizări ale lui Dan Petrescu, rușine pentru absurdul lui comportament de acum!