Simona cea mare și unirea cea mică

– La două dimineața, una câte una, ferestrele blocurilor de vizavi au început să se lumineze. Pe urmă, și la casele din împrejurimi, și la căminele studențești, și la unitatea militară. De la revelion încoace nu le-am mai văzut lucind în toiul nopții și animate de sclipirile albăstrii ale ecranelor televizoarelor! În liniștea încremenită a urbei, mai întâi au răzbătut înăbușit de ici, de colo, soneriile telefoanelor, urmate de apelul de la 912 – „e timpul să vă deșteptați!” Ai bănui că-i vreo alarmă generală, că a anunțat Moise Guran vreun cutremur, că vin rușii, că-i tzunami pe Bahlui, că se prăvale cine știe ce bolovan din cosmos. Dar nu, e mai simplu: joacă Halep. De unde se vede câtă foame de performanță are nația, rămasă cu un singur reper de marcă într-ale sportului mondial, după ce a fost nărăvită cu belșug de răsunătoare victorii la gimnastică, handbal, box, canotaj, scrimă, tir, atletism – ba chiar și fotbal! Paradoxal, „Țara asta investește tot mai mulți bani în sport, dar rezultatele sunt tot mai modeste” – observa cu îngrijorare Elisabeta Lipa, ministrul sporturilor. Ceea ce nu poate să însemne decât că-i „ceva putred în Danemarca”! În cariera Simonei statul n-a investit nimic, ci doar familia Halep și unul-doi sponsori (dar de luat impozite, statul știe să-i ia cu amândouă mâinile…). Cahil a fotografiat-o după meci pe învingătoarea în dramatica, încrâncenata și răsunătoarea confruntare cu spiridușul Davis: undeva, într-o cămăruță goală, așezată pe-o saltea direct pe podea, Simona, cu gheață la gleznă, mânca dintr-o farfurie ținută cu mâna – ca o elevă oarecare în pauza „laptele și cornul”. Alături, aliniate cuminte, ghetuțele ce i-au ocrotit glezna și au călcat în mai bine de trei ore cei cinci kilometri cumplit de chinuiți… Impresionantă imagine: la ieșirea din răsfățul stadioanelor reintrăm în cercul nostru strâmt, unde nu prea-s griji câtă vreme ești protejat de performanță, dar îndată ce începe să i se știrbească aura, se ivesc batalioane de cârcotași, dacă nu și mai rău, adică, uitarea. Simona nu ne datorează nimic; noi îi suntem datori vânduți! Merită să iubim și să acceptăm ca model această fătucă simpatică și inteligentă, fie și numai pentru c-am pus ceasul să sune la două noaptea spre a ne bucura cu isprăvile unei românce la capătul lumii! Nu numai de performanță este mare foame la noi, ci și de modele și de idoli. Amara secetă endemică din politică, unde, iată, tot nu se ivește „bărbatul care”, de a trebuit să apelăm, în pofida misoginismului latent, la „femeia care”, se explică și prin vocația națională de a trosni de-ndată la gioale pe cel ce cutează cât de cât să ridice capul. Lui Halep n-ai ce să-i faci, oricât a-i vrea, oricâtă răutate și spirit contestatar porți ghemuite-n suflet! Te iubim, Simona!
– 24 ianuarie este încă un prilej de a organiza ceremonii, festivități și simpozioane, „Mica Unire” căpătând și statut de zi liberă, cea mai importantă dovadă, la noi, că-i sărbătoare. Tot într-un ianuarie (1862) a fost ultima zi a Iașului capitală. N-am cum să cad în eroarea gravă a concetățenilor noștri maghiari imitându-le refuzul de a sărbători momente istorice de rezonanță europeană; trebuie, însă, să constat încă o dată că, pentru Iași și pentru ieșeni, „Mica Unire” a avut consecințe amare. N-a crescut chiar troscot pe străzile fostei capitale moldave, cum se proorocea în veacul XIX, însă nici n-a înflorit recunoștința națională pentru gestul generos pe care Moldova și moldoveanul Cuza l-au făcut în urmă cu 156 de ani. Risipa de promisiuni a fost în van, umbra hâdă a marginalizării instalându-se temeinic peste cele șapte coline. Și-acolo a rămas! Olteanul Ceaușescu a arătat mai multă preocupare pentru dezvoltarea echilibrată a țării și față de destinul Iașilor decât toți președinții de după 1989! Al doilea oraș al țării este deposedat, încetul cu încetul, de prerogative tradiționale. Regionala CFR și-a mutat sediul la Galați, telefoanele, la Bacău, gazele, la Tg. Mureș – barem Mitropolia sper să rămână unde-a fost!, fondurile centralizate atribuite urbei sunt flagrant mai mici decât în alte orașe, mari proiecte edilitare se „implementează” oriunde, dar nu și aici. Clujul anunță că-și face metrou, Craiova și-a construit stadion ultramodern, Teleormanul va avea sală de sport de nivel european, autostrăzile ocolesc Moldova, instituțiile de cultură sunt subfinanțate (Operei ieșene i s-a atribuit pentru 2018 un buget cu 1.000.000 mai mic decât celei clujene!) și tot așa înainte. Demnitarii din Moldova îi numeri pe degete la București – adevăru-i că, atunci când s-au mai nimerit prin ministere, mare lucru n-au făcut pentru zona ce-o reprezintă. Adaug, deci, un strop de tristețe ieșeană la sărbătoarea Unirii Mici.