Când creștinul rostește în Simbolul de credință „Cred întru Unul Dumnezeu…” nu o face dintr-o simplă inerție sau că acesta este „mersul” cultului, ci conștientizând valoarea credinței în viața sa. De altfel, Simbolul de credință redactat la primele două Sinoade Ecumenice (din 325 – Niceea și cel din 381 – Constantinopol) începe cu acest verb: a crede (pistevo), folosit la singular astăzi (cred), deși în forma originală apărea credem (pistevomen), deoarece în Biserică toți uniți în jurul altarului în același duh, sentiment și voință mărturisim credința noastră în Treimea Cea de o ființă și nedespărțită: în Tatăl, în Fiul și în Sf. Duh. O altă precizare de ordin filologic se cuvine aici a se aduce: același original vorbește despre omologia tis pisteos, așadar de mărturisirea credinței, și nu de simbol (to symbolo), cum apare astăzi în toate cărțile noastre de cult.
Puterea Dumnezeului nostru
Însă în ce să credem? Aici pare a fi miza verbului „a crede”, care se oglindește imediat în expresia „întru Unul Dumnezeu”, arătând aici monoteismul religiei noastre, pe de o parte, dar și puterea Dumnezeului nostru, pe de altă parte. Și mai uimitoare este expresia familialității pe care Fiul ne-o aduce și ne-o prezintă: Dumnezeul cel ceresc, „Cel ce este”, Yahweh din imaginile vetero-testamentare este „Tatăl”, și aceasta are pentru noi importanță, căci deși El, Cel ce este „Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor” acceptă ca noi să-L numim atât de simplu și să-L cuprindem pe cel Necuprins printr-un singur cuvânt: „Tată” (Patera).
Recunoașterea Celui Unu-Născut
Al doilea articol al Simbolului de credință este deschis de o conjuncție (și, kai) care în mod cert trebuie legat de verbul „a crede”, astfel că forma textuală ar suna acum astfel: „cred întru Unul Dumnezeu… și [cred] întru Unul Domn Iisus Hristos”. La o primă analiză, fraza este identică, schimbându-se doar substantivul propriu.
Îl recunoaștem în cel de-al doilea articol și credem în Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Cel de o ființă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut.
În fond, aici se formulează „învățătura Bisericii despre taina sfintei Iconomii cu centru în Întruparea Fiului și a Cuvântului lui Dumnezeu” (Despos Ath. Lialios, Erminia Dogmatikon kai Symbolikon keimenon tis Orthodoxou Ekklisias, vol. 1, Ed. Oikos Adelfon Kiriakidis, Tesalonic, 1992, 47). Acum (re)cunoaștem că Iisus este Mântuitorul (sotir) și Domnul (kyrios), făcând mai apoi apel din nou la imaginile Vechiului Testament, precum Iș 4:22-3, și recunoscând că El este „Unul-Născut” (Monogennis). De fapt, această recunoaștere a Celui Unu-Născut o exprimăm prin cântec și poezie în antifonul al doilea de la Sf. Liturghie, compus în opinia unor cercetători de chiar împăratul bizantin Justinian.
Fiul nu este o fantasmagorie creștină
Treptat-treptat în Simbolul de credință ni se reflectă actele mântuitoare ale Fiului, descrise atât de amplu în Noul Testament. Sf. Părinți nu au uitat aici să-l amintească pe Pilat din Pont, tocmai ca să se arate istoricitatea Fiului și că Acesta a suferit moartea pe cruce în mod real din porunca lui Pilat. Fiul nu este o fantasmagorie creștină sau un simplu „personaj” pe seama căruia s-au țesut „mituri creștine”; El este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat în istorie, care pătimește moartea ca pe moarte să o omoare prin moartea Sa.
Mărturisirea de credință treimică
Verbul „a crede” se leagă în ultimă instanță și de Persoana Sf. Duh, astfel încât mărturisirea de credință pe care o face credinciosul este treimică: el crede întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitor, crede întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și crede întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcător.
Dacă la Iordan vorbim de Epifanie, în fiecare rostire a Simbolului de credință, fiecare devine martor al Epifaniei și dă mărturie despre ea, despre descoperirea Tatălui și a lucrărilor Sale, despre Fiul Său cel iubit și despre jertfa Sa mântuitoare, despre Sf. Duh, care a „grăit prin prooroci” și care din Tatăl purcede.
Mărturia directă a istoriei Bisericii noastre
Simbolul de credință nu este numai o hotărâre sinodală, o rugăciunesau un răspuns al oamenilor sfinți la marile frământări dogmatice ale secolului al IV-lea, ci este și mărturia directă a istoriei Bisericii noastre, iar prin acest Simbol suntem nu numai continuatori ai mărturisirii și credinței Sf. Părinți, ci și martori ai redactării sale. Dacă simbolismul strigării: Ușile, ușile, să luăm aminte se referă la atenția pe care trebuia să o dea clerul inferior la ușile bisericii, cred că astăzi creștinul trebuie să-și concentreze atenția la ușa sufletului la care bate același Hristos, și la Aceasta să ia aminte!
(Alexandru Prelipcean)
