Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului bisericesc, este legată de istoria mântuirii. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la creație și până la sfârșitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început și final de an. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului, pe data de 15, și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viața veșnică, fiind vorba de două morți. Sfântul Ioan, ca prooroc al pocăinței, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Propovăduirea pocăinței, condiție pentru intrarea în împărăția cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăției lui Dumnezeu, încheierea veacului acestuia și începutul eshatonului.
Simbolism
Observăm că sfârșitul anului bisericesc, ca de altfel și începutul lui, este sub ocrotirea și binecuvântarea Sfintei Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veșnicie, cum spune și troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viață fiind Maica Vieții…”. Cu această sărbătoare, practic, se încheie anul bisericesc și, în chip simbolic, veacul acesta. Și sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregătește poporul pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viața viitoare, cu eshatonul. Analizând semnificațiile teologice ale anului bisericesc, părintele profesor Boitan Florian, de la Seminarul Teologic Ortodox din București, spune că „fiecare an nou este anul mântuirii. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru mântuire. Timpul este sfințit prin Întruparea Domnului Hristos și rânduit pentru dobândirea unei existențe fericite în veșnicie. Mulți Sfinți Părinți accentuează ideea că timpul pe care omenirea îl parcurge de la Înălțarea lui Hristos până acum este timpul așteptării celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Așa mărturisim și în Crez, în ultimul articol: «Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie». Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi, prin ceea ce lucrăm în intervalul vieții noastre pământești, pregătim intrarea noastră în împărăția lui Dumnezeu. Biserica, prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le săvârșește spre sfințirea și apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu, caută să ne integreze în atmosfera împărăției cerești”.
La fel, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Nașterea Maicii Domnului, aceea prin care se săvârșește mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre. De altfel, toate praznicele împărătești cu dată fixă sunt în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Nașterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Nașterea Domnului, Soborul Maicii Domnului și toate celelalte.
Toamna se încheie un ciclu agrar și începe altul
Într-un alt context, legat de ciclul agrar, septembrie este prima luna de toamnă, când se adună roadele și se mulțumește lui Dumnezeu pentru cele dăruite. Se încheie vechiul an agricol și se începe un nou an agricol, acum pregătindu-se semănăturile de toamnă. Așadar, orice sfârșit este un început, după cum, și în viața fiecărui om, sfârșitul viețuirii pământești face trecerea spre ultima etapă, viața veșnică. De aceea se prăznuiesc zilele martiriului sau trecerii la cele veșnice a sfinților, fiindcă acestea sunt momentele nașterii lor duhovnicești, pentru viața de dincolo. Pildele lor vin să întărească această realitate că, prin moarte, noi nu intrăm în neființă, ci trecem dincolo, într-una din acele stări, raiul sau iadul.
Din punct de vedere social, în vechime, dar și acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, și cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep și se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinții Părinți au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit țarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuți, fiindcă se apropia iarna și pentru cei săraci era foarte greu. Biserica a avut grijă să rânduiască în perioada aceasta, de toamnă (în jurul datei de 16 octombrie), citirea pericopei evanghelice care se referă la pilda semănătorului. Odată cu semănatul pământului trebuia ca și cuvântul lui Dumnezeu să fie pus în pământul cel bun al sufletelor credincioșilor.
Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic
În cultul Bisericii Ortodoxe există o diferențiere între anul bisericesc și anul liturgic. Dacă anul bisericesc începe pe data de 1 septembrie, anul liturgic își află începutul în ziua Paștilor. De la această dată se numără Evangheliile și Duminicile anului bisericesc. Acesta are 52 de săptămâni, spre deosebire de anul liturgic care socotește săptămânile în funcție de sărbătorile Paștilor sau Rusaliilor (citim în calendar: Duminica a II-a după Paști, a III-a după Rusalii…). Pe parcursul anului liturgic, anumite duminici se repetă și, implicit, Evangheliile rostite atunci, după rânduieli stabilite de Biserică, în iconomia ei.
Anul bisericesc are trei perioade care reflectă întreita activitate a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: învățătorească, arhierească și împărătească.
Perioada Octoihului, care este cea mai întinsă dintre toate (durata ei variind între 40-46 de săptămâni), corespunde activității învățătorești a Domnului; aceasta o vedem în primul rând din pericopele evanghelice rânduite în duminicile acestui interval; multe din ele sunt parabolele Mântuitorului sau Predica de pe munte (vezi duminica a II-a după Rusalii, a III-a, a XI-a, a XIX-a după Rusalii). Octoihul, amintește în „Liturgica Generală” părintele profesor Ene Braniște, comemorează și sărbătorește evenimentele de dinainte de venirea Mântuitorului până în ajunul Pătimirilor Sale, cu alte cuvinte el reînnoiește activitatea profetică, didactică în care El a dat lumii învățătura divină a Evangheliei Sale.
A doua perioadă este cea a Triodului, care se referă la activitatea arhierească Domnului, având în centru pătimirile și jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului. Ea durează de la Duminica vameșului și fariseului până la Duminica Paștilor, în total 10 săptămâni, cuprinzând Postul Paștilor, vreme de pregătire prin rugăciune, pocăință și post pentru praznicul Învierii Domnului.
Ultima perioadă din ciclul anului bisericesc, cea a Penticostarului, reprezintă timpul dintre Învierea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt și sărbătorește pe Mântuitorul Hristos ca Împărat Slăvit, Biruitor al morții și al păcatului.
Anul Nou bisericesc realizează prelungirea Întrupării și a vieții Mântuitorului
Prin structura anului bisericesc, așa cum a fost el rânduit, menționează părintele Braniște, „Biserica urmărește ca Persoana și amintirea Domnului să fie prezente în chip tainic, real și continuu în fiecare din zilele și anii vieții creștinilor. Astfel, anul bisericesc reînnoiește, în cadrul timpului istoric și al experienței umane, viața cu Hristos și în Hristos, realizându-se o prelungire a Întrupării și a vieții istorice a Mântuitorului”.
Tot în ziua de 1 septembrie, urmând tradiției iudaice conform căreia de anul nou se serbează crearea lumii, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Isus al lui Navi, cel care i-a urmat lui Moise la conducerea poporului evreu și care a îndrumat poporul evreu Canaan. Tot ceea ce relatează Sfânta Scriptură, întâmplările istorice din Vechiul Testament au o legătură tainică cu Noul Testament, ele preînchipuind, anticipând realități din Biserica creștină. Isus al lui Navi a primit de la proorocul Moise îndemnul de a călăuzi pe iudei spre pământul făgăduinței. Avem aici prezentată sumar, în chip simbolic istoria întregului neam omenesc, care trece prin încercări, așa cum evreii odinioară au trecut prin pustiu, pentru a ajunge în pământul promis, în Canaanul cel ceresc, cum e cazul creștinilor. Canaanul a reprezentat pentru evrei un nou început, împlinirea unei făgăduințe, o nouă viață, în libertate, total opusă traiului din Egipt, unde erau asupriți de păgâni.
(lect. dr. Alex MIHĂILĂ, sursa: www.ziarullumina.ro)
