Sic transit!

Undeva, pe itinerariul Bran-Rucăr (mirabil drum, mizerabil asfalt răscârpăcit, făr-de parapete în buza prăpastiei, adânc „scarificat” și lăsat așa în uitare…), ajung la Podul Dâmboviței, unde serpentinele sunt străjuite de stranii grupuri statuare tematice. După „Nunta Zamfirei”, dai peste „Miorița”, „Meșterul Manole”, „Rodica”, „Moartea căprioarei”, „Mistrețul cu colți de argint”. Știu despre ce-i vorba fiindcă odată, demult, mi-au fost tălmăcite semnificațiile – altfel cum să bănuiești că grupul celor trei flăcăi cu pene la pălărie și două fete cu opincuțe ar simboliza „Nunta Zamfirei” și nu cutare horă la Rucăr. Darămite acum: ciobite, mânjite, potopite de vegetație, statuile, oricum în marginea kitschului, și-au pierdut de mult identitatea simbolică, ajungând să străjuiască un tărâm fabulos în care-i greu de aflat până și umbra orgoliosului „a fost odată”.
Începând cu 1970, la Podul Dâmboviței era lumea lui Paul Everac. Mai toți marii noștri oameni de teatru, actori, regizori, dramaturgi, critici, au trecut cândva pe aici (eram întâmpinați încă de la intrarea „domeniului” de inscripția încă și acum la locul ei, „Fiți bine primiți!”), într-un decor vag suprarealist, intens tratat scenografic, naiv și impresionant în același timp, populat de mulțimea busturilor cu fața și părul vopsite „ca-n realitate”, de inscripții moralizatoare, portrete în frescă și incinte botezate somptuos („Rotonda himerelor”, „Sanctuar” ș.a.m.d). Bustul lui Everac era amplasat, desigur, lângă cel al lui Caragiale. Cumva ar funcționa o motivație oarecum valabilă: toate teatrele românești l-au jucat pe Caragiale, toate teatrele românești au pus în scenă piesele lui Everac. Altfel, o vecinătate dificil de susținut cu argumente cât de cât valide, fiind alăturat un creator de geniu cu un meșteșugar inteligent și harnic: primul a strălucit prin talent, cel de al doilea prin capacitatea de a construi prolific și tenace, adesea pe teme (re)comandate. Everac a scris peste 150 de piese (!); jumătate i s-au jucat. De rămas, poate rămân trei-patru – la urma urmei, ca și în cazul Caragiale, doar că la Conu′ Iancu ar fi vorba de patru din șase, și toate onorând raftul întâi al dramaturgiei naționale.
Lumea a cam chicotit când au apărut primele poze cu statuile din ograda lui Everac (unele-s din gips vopsit!), dar în căsuța dramaturgului am văzut cândva și lucrări cât se poate de onorabile datorate lui Oscar Han, Ion Jalea, Chirnoagă, Mergea… Și, la urma urmei, ce-i rău dacă într-un sătuc de munte s-au orânduit la bună vedere busturile lui Hasdeu, Alecsandri, Arghezi, Goga, Sadoveanu, Călinescu, Blaga, Mușatescu, Baranga, Mazilu ș.m.a.? Ori că pe un perete al „Ateneului” de la Podul Dâmboviței au fost pictate chipurile celor mai prețuiți actori români? Mai întrebau sătenii cine-i unul, cine-i altul, se mai afla câte ceva despre lumea teatrului, erau văzuți câteodată, în carne și oase, Florin Piersic și Mitică Popescu – adică, adia o boare de cultură într-o zonă în care cu totul altele-s țintele și preocupările trăitorilor de lângă izvoarele Dâmboviței.
Ce se mai întâmplă pe-acolo în anul de grație 2019? Surpriză… aproape macabră: lacăte ruginite, bănci putrezite, busturi răsturnate, cărări cu iarbă de un metru și buruian de doi. După cum se vede, cel puțin anul ăsta n-a descuiat nimeni bateria de lacăte și zăvoare. Cât am izbutit să mă strecor printre tufarii crescuți în voia lor, spre a privi printre ostrețe, am avut a vedea un peisaj parcă dintr-un film de ficțiune în care extratereștrii redescoperă Terra după cine știe ce amarnic cataclism. Capete de scriitori se ițesc din bălării, dintr-o tufă se zburlește jumătate din barba lui Iorga, deasupra „Rotondei himerelor” se-nvârt armii de ciori, buruianul a năpădit orice colțișor, îngropând mai toate semnele ce-ar mai putea arăta că, odată și odată, aici a funcționat o vie incintă, cu generoasă misie culturală autoasumată. Căzut pe-o parte și rezemat de un trunchi de gorun, un mare panou încă mai lasă să fie citită inscripția de-o șchioapă care, în astfel de împrejurări, pare amar-ironică: „Sunt bine-veniți doar cei în stare de contemplație artistică, sete de cultură, dorință de reconfort. Turiștii grăbiți să-și vadă de drum!” Deși aveam „starea de contemplație artistică” la purtător… a trebuit să-mi văd de drum: dacă vă mai amintiți scena din filmul „Marile speranțe”, ca și acolo, timpul pare a fi încremenit, la Podul Dâmboviței județul Argeș, definitiv și irevocabil.
Dramaturgul (în tinerețe a fost contabil la un GAC din raionul Fălticeni!) s-a mutat la cei drepți, din manualele școlare a fost scos, lumea a uitat penibilul revelion din 1994 patronat de directorul general al TVR Paul Everac, dar și impresionatele recitaluri teatrale și însuflețitele nopți de poezie petrecute aici, în jurul focului de tabără privegheat de primitoarea gazdă. Buruianul și nepăsarea au izbutit să-ngroape tot și toate, inclusiv amintirile.
Sic transit!