Sic transit?

De regulă, când o aniversezi pe Baba Rada, nu-i spui decât lucruri plăcute; uiți, sau te prefaci că uiți, că-i și leneșă, bârfitoare, știrbă, nespălată. Asta-i și conduita publicațiilor trimise la tipar cu menirea de a marca împlinirea cutărei vârste a cutărui oraș. Editate cu banii municipalităților, vor conține ritualele firitiseli, glosări pe tema unicității târgului, o listă a personalităților apte să legitimeze existența bănuitului „spiritus loci”, dacă nu chiar și a unui „genius loci”, precum și înduioșate rememorări din tinerețea locuitorilor urbei. De curând lansată, antologia „Iașii – de aproape și de departe”, gospodărită de criticul Al. Dobrescu, e-o reală surpriză: tonul festivist și firesc-edulcorat al unor contribuții este echilibrat imediat de intervenții deloc entuziaste, chiar, s-ar putea zice, cu tentă negativistă. Cum bine observa cineva, de departe, Iașul se vede seducător, iar de aproape… detestabil (probabil, fiindcă nimeni nu-i profet în țara lui.) Unde-s zăpezile de altă dată? Scepticii văd fractură, discontinuitate flagrantă, ceilalți nu se împacă deloc la gândul că atributul „cetate a culturii”, eșuat în banal și clișeizare, n-ar mai fi propriu Iașului marilor uniri (și, de ce nu, marilor iubiri). „O, nefericit loc, bătut de Dumnezeu și soartă!” – exclamă, într-un text amar, Nichita Danilov. Spre a continua: „e aici și o anarhie slavă, transplantată de peste Nistru și Prut, împotmolită pentru totdeauna în Bahlui…”
La festivitatea lansării, autorul a mărturisit că-i vorba de trăiri încercate la cumpăna dintre ’89 și ’90. Poate ar fi fost util ca o astfel de datare explicativă să figureze și la finele textului. Întrutotul plauzibile atunci, paginile cu pricina pot apare ca distonante acum, când se sărbătoresc cele șase veacuri scurse de la întâia atestare documentară a Iașului. Mă rog, dacă acceptăm obișnuința textelor entuziaste ca regulă. Nici Al. Dobrescu nu-i mai blând: „La Iași se trăiește confortabil din gloria trecutului (…) nici un eveniment cultural recent nu-i atrage (ieșeanului, n.n.) atenția, obligându-l să reacționeze. Nimic nu iese în evidență, nu se singularizează, nu face valuri. O splendidă mediocritate înghite cu lăcomie totul, uniformizând până la indistincție.” După ce dă curs și unei umbre de îndoială („Poate, totuși, că realitatea nu-i chiar atât de neagră!”), pune punctul pe i: „Adevărata problemă a Iașilor nu e ignorarea puținelor valori pe care le mai are, ci tratarea lor de-a valma cu falsele valori.” Rezon! Mai departe, este acuzată mediocritatea (care, vorba lui Preda, unde se duce, tot mediocrități caută) și lipsa de reacție a ieșenilor, ce se împacă la modul fatalist cu pogorârea orașului în anonimat. Acad. Eugen Simion constată și el că „Iașul intelectual arată acum altfel. Scriitorii sunt împărțiți în tabere și tăberele, ca peste tot în societatea românească, învrăjbite.”
În fine, C. Ștefanache se întreabă încă din titlu „Care capitală culturală a României?” și vede în Sibiu, Sighișoara (?), Cluj, orașe care „ne-au luat-o deja înainte”. Desigur, volumul înmănunchează și contribuții apte să asigure municipalității un tonus ceva mai relaxat și mai optimist într-un astfel de moment aniversar, datorate lui Const. Romanescu, Al. Zub, Const. Coroiu, Const Ciopraga, Gr. Ilisei. Excelent scris articolul lui D.R. Popescu. Se citesc cu interes paginile semnate de Ion Iliescu, în care-și rememorează perioada ieșeană. Explicația adevăratei performanțe în reținerea numelor și evenimentelor până la amănunt nu poate fi alta decât relația de suflet înfiripată între autor și destinele orașului, alături de respectul purtat nu numai tradițiilor, ci și caratelor spirituale ale Iașului contemporan. Dac-ar fi să concluzionăm în fața unei atât de neobișnuite cărți-album (ce frumoasă și sugestivă este grafica lui Dan Hatmanu!), am face-o la modul solomonic: fiecare are dreptatea lui. Cu o singură precizare, esențială: ceea ce se petrece în viața culturală a urbei de pe cele șapte coline este valabil și pentru Cluj, Suceava ori Timișoara.
Realitățile Iașului de azi nu-s altceva decât realitățile românești ale vremii. Rezonează mai puternic în cazul Iașului dată fiind încărcătura de amintiri atât de onorante, încât pur și simplu exclud posibilitatea comparațiilor ieri-azi. În rest, pretutindeni aceeași degringoladă botezată „tranziție”. Motiv pentru care consider c-ar fi mai înțelept să subscriem fără rezerve exclamației-îndemn a lui Eugen Simion: „Iașul este, prin tradiția lui, o putere culturală. Sper din toată inima să rămână.”