Și totuși, duhovnicul nu este un guru

Cu foarte mulți ani în urmă, am asistat la o scenă incredibilă pentru privirea candidă a unui laic ce abia se îndrepta spre porțile Teologiei. Aflați în fața unei clădiri administrative, un grup de câțiva credincioși furioși cereau socoteală unui cleric ce deținea o anumită funcție în cadrul respectivului centru eparhial. Motivul? Duhovnicul lor fusese oprit de către chiriarh de la slujirea celor sfinte pentru anumite abateri – nu are relevanță evocarea lor în context. Ce m-a tulburat a fost faptul că acei – să-i numim în continuare – „credincioși” nu erau deloc dispuși să asculte argumentele pentru care duhovnicul lor nu mai avea voie să slujească (temporar) și cereau insistent să fie „repus în drepturi”. Văzând că nu se cedează la această presiune, unii chiar au pus mâna pe clericul ce încerca să dialogheze cu ei, agresându-l fizic. Ulterior, de-a lungul timpului, aveam să consemnez, în diverse locuri din țară, alte câteva situații în care unii enoriași sau ucenici refuzau să primească deciziile unor foruri bisericești cu privire la parohul sau duhovnicul lor.
Să presupunem că există o situație în care un cleric chiar ar fi pedepsit pe nedrept. Cum ne învață Dumnezeu să reacționăm în astfel de situații? În nici un caz prin proteste vocale și manifestări violente. Cine procedează așa nu este cu nimic mai bun decât cel care, eventual, ar fi săvârșit o nedreptate, pedepsind un nevinovat. Hristos Însuși nu a primit să fie apărat. Când Sfântul Ioan Evanghelistul – apostolul desăvârșit al Iubirii! – a cerut Domnului să distrugă un sat de samarineni care nu L-a primit și să trimită „foc din cer” (Luca 9, 54), a fost certat dimpreună cu fratele său, Iacov. Când Sfântul Petru a vrut să-L apere, „lovind pe sluga arhiereului”, a fost avertizat de Mântuitorul: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). În același duh, de-a lungul istoriei, nici un om cu viață sfântă nu s-a revoltat pe vreo sentință bisericească nedreaptă, nici nu a permis să fie apărat cu mijloace lumești. A se vedea cazul Sfântului Ioan Gură de Aur sau, mai aproape de zilele noastre, cel al Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina. Astfel de oameni duhovnicești știau că, cu cât nedreptatea suferită este mai mare și este răbdată cu smerenie, cu atât se aseamănă mai mult Mântuitorului, Care a pătimit pe nedrept, până la moarte pe Cruce. Iar ținta oricărui creștin, nu doar a unui cleric, nu poate fi alta decât asemănarea cu Dumnezeu. Încât prigoana, necazul, ispita, nedreptatea nu sunt decât minunate prilejuri de a lucra la dobândirea Duhului lui Dumnezeu și de a lepăda orice gândire lumească sau abordare pătimașă. Oare nu poate Dumnezeu interveni în Biserica Lui atunci când constată lucruri nedrepte? Dacă le îngăduie, înseamnă că ele au un rost mântuitor, mai greu de înțeles pentru o minte robită de judecăți telurice.
„Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini”
Omenește vorbind, desigur că este de înțeles că unele suflete se atașează de un Părinte și îi asigură susținere pe diferite planuri. Totul e firesc până la un punct: când se apelează la mijloace violente, la calomnii, cârteli, atacuri la persoană sau când, pur și simplu, se refuză din principiu faptul că duhovnicul lor ar putea greși cu ceva. În astfel de situații deja nu mai vorbim despre o raportare creștină, ci despre una inspirată din alte sfere. Un duhovnic nu este infailibil și nu este un guru – în sensul că nu el este ținta sau modelul desăvârșit și nici nu trebuie divinizată persoana sa. Poate să facă și minuni cineva, asta nu-l scutește de ispita de a cădea din har. Sfântul Ioan Scărarul (aprox. 579-649) oferă și o explicație pentru astfel de situații: „A întrebat un oarecare pe cineva din cei ce pot să vadă: «Pentru ce Dumnezeu, cunoscând de mai înainte căderile unora, i-a împodobit pe aceștia cu daruri (harisme) și cu semne (minuni)»? Iar acela răspunse: «Ca pe ceilalți oameni duhovnicești să-i facă de neclintit, apoi ca să arate libertatea omului; și ca pe cei căzuți să-i facă fără răspuns de apărare la Judecată»”. Și prin Iuda Iscarioteanul s-au făcut minuni și exorcizări (v. Luca 9, 1). Asta nu înseamnă că nu a putut, mai târziu, să vândă pe Hristos și să se sinucidă.
Un duhovnic caută mereu și în orice împrejurare să dea mărturie, prin viața sa, prin cuvântul său, despre Hristos – Domnul și Mântuitorul. După modelul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, duhovnicul este doar „prietenul Mirelui” și, ca atare, el caută întotdeauna „să se micșoreze, iar Acela să crească” (cf. Ioan 3, 30). Părintele Serafim Rose (1934-1982) atrăgea atenția asupra unui fenomen care, după 1990, pare că ia amploare și la noi: „Mulți tineri caută în ziua de astăzi un guru și sunt gata să se înrobească oricărui candidat potrivit; dar vai celor care profită de acest climat al vremurilor pentru a se proclama ei înșiși «stareți purtători de Dumnezeu» – nu fac altceva decât să îi înșele pe ceilalți și pe ei înșiși”. Încât, adevăratul rod al lucrării ca duhovnic îl poți constata și în manifestările ucenicilor tăi când survin situații de criză. A tolera sau, mai rău, a încuraja sau instiga la manifestări din sfera patimilor omenești, a te autovictimiza nu poate fi semn al purtării Duhului lui Dumnezeu.
Pedagogic, Duhul ne poate părăsi pentru a ne conștientiza păcatele și a ne deschide calea spre pocăință. Răbdarea cu smerenie a necazurilor, evitarea slavei deșarte și a laudelor omenești, permanenta pocăință pentru păcatele proprii sunt condiții obligatorii pentru a putea fi îndrumător de suflete. Și nu mă rușinez să recunosc că eu însumi nu reușesc să împlinesc toate acestea. Dar mă simt ca un soldat trimis pe frontul „războiului nevăzut” (cf. Sfântului Nicodim Aghioritul) și lucrez din ascultare. Între altele, în aceste vremuri tulburi am înțeles un lucru: când nu se găsesc suficienți combatanți, se trimit la luptă și cei mai puțin apți pentru asemenea misiuni duhovnicești. Căci, în termenii Evangheliei, „secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini” (Matei 9, 37). Chiar și în aceste condiții, însă, tot trebuie să ai măcar conștiința că nu ești tu cel mai pregătit om pentru o astfel de înaltă lucrare duhovnicească – adică să nu cazi cumva în părere sau închipuire de sine! De aceea, eu mai degrabă mă consider un soi de duhovnic provizoriu pentru ucenicii ce urmează să-și găsească, la un moment dat, un duhovnic în adevăratul sens al cuvântului. Abia acest gând parcă-mi mai dă un pic de curaj să mă așez în scaunul de spovedanie.
(Pr. Constantin Sturzu, Ziarul Lumina)