…Și se făcu dreptate!

În secunda imediat următoare loviturii primite, am știut că Ronaldo este scos din joc. Chestiile astea le simte foarte exact cine a jucat fotbal adevărat, cu crampoane și legitimație. Nu și arbitrul finalei, pentru care n-a fost nici măcar fault, darămite cartonaș care ar fi trebuit să fie roșu direct. Tot în secunda aia, am știut și că Portugalia va câștiga. Omul cu care am vorbit în pauză, aflat la Istanbul, îmi spunea că pentru el e clar că vor fi lovituri de departajare. I-am zis că nu vom avea parte de așa ceva, fiindcă Portugalia o să dea lovitura pe contraatac. E drept că mi-a înghețat inima la bara francezilor din minutul 90 + 2, dar după ce mi-a trecut spaima mi-am spus că e chiar gata și că asta a fost, vorba lui Diego, „mâna lui Dumnezeu” care i-a pălmuit cât meritau pe nesimțiții ăștia care au crezut că prin eliminarea fizică a pericolului major vor da marea lovitură. Fiindcă, fără niciun dubiu, ceea ce a făcut nenorocitul ăla de Payet a fost omor cu premeditare. Culmea e că în istoria fotbalului există un precedent, vechi de fix o jumătate de secol, și v-o spune unul care a văzut acel meci în direct: e vorba de World Cup 1966, din Anglia, unde jucătorii (da, da!)… portughezi n-au avut altă preocupare decât de a-l distruge pe Pele, lovitura decisivă dându-i-o un anume Joao Morais, și astfel campioana mondială Brazilia a fost învinsă cu 3 – 1 și eliminată încă din grupă. Iar Morais a rămas cu eticheta de asasin, tot așa cum Payet o va purta de acum înainte, cel puțin pentru mine. Cu ce rămânem după acest Campionat European? Păi, în primul rând, cu prea puțin fotbal. Apoi, cu câteva, vreo 3 – 4, goluri frumoase. Cu mâhnirea că dincolo de spectacol a triumfat îndârjirea, lupta surdă, goana după trofeu duse uneori cu sălbăticie. Dar și cu admirație nemărginită pentru eroismul galezilor și islandezilor, doar luptători, nu și sălbatici ca gazdele. Și cu durerea constatării că dintre absolut toți cei prezenți, numai românii au refuzat total fotbalul.