Pe vremea când conduceam Realitatea TV aparținând lui Silviu Prigoană, nimic nu mă neliniștea mai mult decât apariția patronului în biroul meu.
Nu, nu era vorba că simpaticul domn Silviu Prigoană ar fi fost fioros. Era vorba că Silviu Prigoană aducea vorba de bani.
Nu de banii pentru salariul meu, nici măcar de banii pentru salariile celorlalți, ci de banii pe care-i cheltuia postul.
La acest capitol, între mine și Silviu Prigoană se așeza un conflict amical permanent.
Eu voiam cât mai mulți bani pentru post.
Silviu Prigoană voia cât mai puțini.
În acest conflict, amândoi aveam dreptate.
Eu, pentru că o gazetărie de calitate presupune mulți bani.
Silviu Prigoană, deoarece de acești bani trebuia să facă rost domnia sa.
La vremea respectivă eram convins că doar eu aveam dreptate.
Acum sunt convins că și Silviu Prigoană avea dreptate.
Banii de care avea postul nevoie se obțineau greu.
Mie mi se părea că singura problemă a postului era de a desfășura o activitate gazetărească de înaltă performanță.
Pentru asta nu ajungeau doar talentul, profesionalismul și hărnicia redactorilor.
Era nevoie și de bani pentru echipamente și întreținerea acestora.
Silviu Prigoană, ca patron, credea că problema postului e și cum să faci rost de bani.
Nu mi-am amintit aceste lucruri într-un moment de criză, având drept semn atoatestăpânitor exclamația: ce frumos era pe vremea mea!
Mi le-am amintit, deoarece în aceste zile, urmând unor dezvăluiri potrivit cărora Monica Iacob Ritzi ar fi plătit unor televiziuni, sub formă de publicitate, și știri de campanie, am constatat un val de indignare în presa noastră zisă și liberă.
Nu împotriva Monică Ritzi, ci împotriva patronilor care, vezi Doamne! ar fi atentat astfel la libertatea presei.
Nu sunt patron de televiziune și nu depind de nici un patron, situația mea profesională fiind cea de colaborator plătit cu bucata.
Cred însă că această năpustire a jurnaliștilor asupra patronatului ține de ceea ce am denumit de atâtea ori: preluarea unui clișeu din gură în gură și dintr-un condei într-alt condei.
Mult mai fericit aș fi fost dacă, plecând de la acest caz, s-ar fi procedat în stilul presei occidentale.
S-ar fi organizat o dezbatere.
Pentru că, într-o economie de piață, interesele jurnaliștilor coincid cu cele ale patronilor.
Așa cum arătam în istorisirea despre experiența mea la Realitatea, buna exercitare a profesiei de gazetar nu cere doar talent, sârguință, conștiință profesională, ci și bani.
Oricât de talentat ai fi ca gazetar la un ziar, dacă ziarul n-are bani, mori cu talentul de gât.
O investigație jurnalistică presupune, desigur, profesionalism, deontologie.
Da, dar pentru a face o investigație jurnalistică, fie și doar meritorie – ai nevoie de reportofon și de bani de deplasare.
După ce-ai încheiat articolul, acesta trebuie publicat. Dacă urmează să fie publicat pe hârtie, e nevoie de tipărirea la tipografie.
Tipografia cere bani.
Și dacă vrei să-l publici online tot ai nevoie de bani.
Să achiți factura la energia electrică folosită de calculator.
Inutil să mai demonstrăm că în cazul televiziunilor chestiunea banilor se pune cu și mai mare acuitate.
Mai mult decât în cazul ziarelor, televiziunile de pe planetă se deosebesc și prin forța financiară de care dispun.
