Sunteți ipocriți dacă îmi spuneți că, după prăbușirea avionului în care se afla președintele Poloniei, nu v-ați gândit, nici măcar pentru o clipită, cum ar fi dacă și la noi s-ar întâmpla la fel. Cum am reacționa noi, ca popor?
Zilele acestea am văzut un popor în lacrimi, un popor extrem de îndurerat. Nu e vorba despre sute, mii sau sute de mii de oameni. E vorba despre cei aproape 40 de milioane de polonezi, a căror durere trece orice graniță. O simțim parcă și noi, de aici. Durerea unui popor. Nu a simpatizanților președintelui, ci a unui popor. Imaginile transmise zilele acestea de televiziuni ne arată suferința nedisimulată a oamenilor din toate categoriile sociale. A oamenilor din toate colțurile Poloniei. Suferința unei nații. În acea catastrofă aviatică au murit aproape 100 de oameni. Politicieni ai puterii, dar și ai opoziției, șefi ai armatei, demnitari importanți, oameni simpli. Fiecare era un om, o viață care, pentru cei dragi, era cea mai importantă din lume. Dar, cu oarece cinism spun, în cazurile respective, comunitățile afectate direct sunt destul de restrânse. Dincolo de drama fiecărei familii în parte care și-a pierdut pe cineva în accidentul de avion, deasupra tuturor se află președintele. Polonezii l-au plâns în primul rând pe președinte. Nu știu cât de iubit a fost președintele Lech Kaczynski de polonezi. Sunt convins că au existat, firesc, și polonezi nemulțumiți de politica sa. Agențiile de presă și televiziunile ne arată, însă, că o întreagă țară îl plânge pe Președinte.
Se pune problema ca Polonia să renunțe la organizarea Campionatului European de fotbal din 2012 pentru că, scria un ziar de specialitate, „este clar că nimănui nu-i mai arde de fotbal în țara lui Chopin”. O țară întreagă este îndurerată. Cred că motivul nu este acela că a murit președintele Lech Kaczynski, ci pentru că a murit Președintele. Sunt convins de asta. Polonezii au ajuns o națiune care își respectă instituțiile. Nu instituțiile seci, ci ceea ce simbolizează ele. Iar un președinte simbolizează însuși statul respectiv. Ca să ajungi să gândești așa, să simți așa, trebuie să ai o anumită mentalitate, chiar un anumit nivel spiritual. Dar mai trebuie, cu siguranță, ceva. Un „ceva” despre care vom vorbi puțin mai încolo.
Revin acum la întrebarea de la început: cum ar reacționa poporul român dacă ar trece printr-o asemenea dramă? Cum ar reacționa poporul român, dincolo de creștinescul „Dumnezeu să-l ierte!”, pe care îl rostim chiar și când moare cineva pe care nu îl suportăm. Știți răspunsul fiecare dintre dumneavoastră. Indiferent de numele președintelui. Toți politicienii ar părea îndurerați. Dar, scuzați-mi cinismul, în timp ce și-ar afișa masca suferinței, mulți dintre politicieni și-ar face calcule privind organizarea alegerilor anticipate și socoteli în legătură cu învârtelile de după mult sperata victorie. La fel ar simți și o mulțime de oameni care nu sunt implicați direct în politică, dar simpatizează cealaltă tabără decât cea a președintelui. Nimeni nu ar spune „Bine că s-a dus”. Nu cu voce tare. Dar dacă ai putea citi gândurile…
Ăștia suntem noi. Noi am avut președinți – Iliescu, Constantinescu, Băsescu. Dar pentru întregul popor nu a existat Președintele. Numai pentru unii, care au fost mereu alții. Dar nu pentru toți. Pentru ca toți românii să avem un Președinte, trebuie, spuneam, să avem o anumită mentalitate și chiar un anumit nivel spiritual. Sunt calități nu neapărat native. Pot fi dobândite. Pot fi dobândite dacă ai acel „ceva” de care vorbeam. Adică o clasă politică responsabilă, care să impună respect. O clasă politică de o înaltă ținută, care să te facă să respecți instituțiile statului, să-ți scoți pălăria în fața unor înalți demnitari și să-i privești cu deosebit respect. Iar deasupra tuturor, evident, Președintele.
