Și nemții sunt români, uneori

Câteva televiziuni, mai puțin cea publică unde nu mă uit pentru a nu-mi aminti propaganda tipic stalinistă (s-a nimerit să văd o emisiune a satelor colhosnică în toate datele ei, cu elogii aduse miniștrilor de niște pretinși fermieri care nu păreau a avea vreo tangență cu agricultura, umeziți de emoție când pronunțau numele mai marilor zilei), câteva televiziuni zic au reluat și iar reluat imagini cu deschiderea unei prăvălii de proporții (se cheamă brico-spanac sau super nu știu ce) în Drobeta Turnu-Severin, parcă. Mă rog, undeva pe întinsul iubitei noastre patrii. Triști și amuzați, reporterii, secondați de invitați docți și stilați, deplângeau starea de decădere și umilință a românilor care se călcau pe picioare să primească gratis un balon sau un pliant sau o gumă de mestecat.
Ca pretudindeni în lume, deschiderea unui supermagazin e însoțită de o intensă promovare prin reclame, afișe, promisiuni, strigate sau cântate. Te trage ața acolo să iei ieftin ceva, o cositoare mecanică, de pildă, cu 20 la sută mai puțin ca-n restul zilelor, cu toate că stai la bloc și n-ai iarbă nici cât să-ți amintești ce culoare are. Dar ai făcut un ghișeft, te-ai procopsit de-un chilipir, negustorul minuscul care zace în fiecare dintre noi visează că într-o zi, cine știe, respectiva sculă își va scoate banii îndoit. Nemții, căina cineva umilința și chiar spiritul de milogi al românilor, n-ar face să-i piști cu ceară așa ceva. Altă cultură, altă educație, alt temperament al orgoliului.
Fără a contrazice în totul această opinie, reală în multe privințe (nemții, sunt convins, n-ar vota pentru o găleată de plastic și o pufoaică, fie ea și portocalie) voi relata o întâmplare de la Hanovra, din partea de nord a Germaniei. Se desfășura acolo o mare expoziție internațională. Fiecare țară construise un pavilion, majoritatea uriașe și cam hidoase, după opinia mea. Unii traduceau metafora ecologică inspirat. O țară, cred că Norvegia, pusese, pe acoperișul pavilionului ei cât un bloc, o pădure de conifere care, printr-un mecanism interesant, se legăna parcă bătută de vânt. În alt pavilion mergeai parcă pe apă. Nu aveai dedesubt dușumea sau sticlă. Dacă o aveai ea era perfect transparentă, dându-ți senzația că pășești pe un ocean. Dedesubt se vedeau vietăți marine, corali și frumuseți subacvatice. România a mers cu o expoziție de artă minimală, sculpturi în lemn, imagini din Deltă ornate sonor cu țignale de păsări și un taraf de lăutari de prin Bărăgan. Mi-a rămas în memorie imaginea unui țigan bătrân care cânta, cât e ziua de lungă, la vioară, chiar și atunci când în pavilion nu era nimeni. Cânta și rar se oprea, punea vioara jos și trecea în spatele scenei după o perdea. Am fost curios să văd ce face acolo. Avea o sticlă de țuică din care trăgea, metodic, câteva gâturi și se întorcea iar la treaba lui de lăutar.
Ei bine, pavilionul românesc, precedându-l pe cel de la Shanghai, ca anvergură și tematică, se umplea până la refuz la orele l6. Aglomerația de nemți ținea fix până la orele 18, când compatrioții geniului de la Weimar dispăreau de parcă n-ar fi trecut niciodată prin pavilionul nostru. Ce se petrecea între aceste ore? Fabrica de bere din Timișoara dădea câte un camion din respectiva licoare, în halbe și pahare cu inscripția respectivului sortiment. Descoperiseră nemții berea vieții lor, mai bună decât toate sortimentele germane? Nu. Descoperiseră că românii dau gratis bere. Bere la discreție. Și nemții se călcau pe picioare, mai ieșea și câte un mic scandal, pentru acele halbe de bere distribuită gratuit. Coate în burtă? Da, se mai întâmpla și asta. Și nu erau români risipiți printre ei. Românii aveau, într-un fel de anexă, bere la discreție toată ziua. Sunt nemții români uneori? Bag samă că da.