La prima vedere, îndemnul Mântuitorului de a ne retrage în „cămara inimii” (Mt. 6, 6) s-ar părea că face referire doar la rugăciunea particulară, mai ales că exprimarea în textul original este la persoana a II-a, singular. Însă la o analiză atentă se observă faptul că nu este deloc așa. Întreaga predică de pe munte este un pilduitor îndemn la mântuire în comuniune, iar porunca cea mare a iubirii inaugurează acest tip nou de relații interumane propovăduit de Hristos, Cel ce promite a fi prezent în mijlocul a doi sau trei sau mai mulți, adunați întru numele Lui (Mt. 18, 20).
Așadar, și în rugăciunea comună experimentăm închiderea în „cămara inimii”. Poate părea paradoxal! Dar este perfect adevărat! Atât în Sfânta Liturghie, cât și în celelalte forme ale cultului public, deși ne unim gândurile cu ale celor de lângă noi, manifestăm acea discreție, acea sfială a întâlnirii cu Domnul. Aici este, de fapt, cheia bunei rânduieli a slujbelor bisericești.
Nici un creștin nu are dreptul de a se considera superior celorlalți. Se cere a fi înfrântă tentația de a cânta sau rosti rugăciuni cu glas mai înalt decât al altora. De asemenea, și excesul de zel al unora de a face ordine în biserică în timpul slujbelor este total neavenit. Cunoaștem cu toții, din păcate, desele apostrofări adresate profanilor în materie de practică liturgică; există în biserici persoane care, parcă, vânează momentele de a face observație altora: de a sta sau nu în genunchi, de a trece sau nu prin fața altarului etc. Se înțelege că aceștia nu fac dovada lepădării grijii lumești și a retragerii în cămara inimii rugăciunii curate. În plus, din punct de vedere misionar, demersul lor, chiar dacă este, poate, susținut de un avânt catehetic sincer, are consecințe catastrofale. Multe persoane se îndepărtează de Biserică tocmai din această cauză. În contrast cu alte confesiuni, unde nou-veniții în comunitate sunt primiți cu multă bucurie și afecțiune, în cazul nostru observăm adesea atitudini respingătoare.
Iar cei care manifestă stângăcii sau erori în comportamentul lor în biserică au suficiente șanse de îndreptare: prin predici, cateheze, dialoguri duhovnicești, dar mai ales prin exemplul personal, își vor schimba singuri atitudinea. Noi, însă, n-avem voie să pierdem, prin conversații omenești, dialogul cu Dumnezeu. (pr. lect. univ. dr. David Pestroiu)
