Printre normele gramaticale elementare ale limbii române, acordul dintre subiect și predicat este cel care se învață încă din primele clase. De-a lungul instrucției școlare primare, gimnaziale și liceale, învățătorii și profesorii de limba și literatura română veghează asupra respectării acestei norme.
Cu toate acestea, normele gramaticale, deși au caracter de obligativitate, chiar dacă nu au fost încă votate și în Parlamentul României (sic!), sînt, prin vocea aleșilor noștri, transpuse deseori într-o ciudată „gramatică parlamentară”, expresie evidentă a unor modalități tipice de abatere de la normă. Un exemplu elocvent, devenit de mai mult timp clasic, o dată cu autorul lui, ar putea fi considerat următorul enunț „logic“ expus de la tribuna Camerei deputaților: „În România există posibilități care se poate și posibilități care nu se poate”! Dacă ar fi să-l parafrazăm pe distinsul vorbitor, o posibilitate mai agramată de comunicare nici că se poate! De ce?
Mai întîi, pentru că un fapt posibil evident că se poate și este realizabil, iar o posibilitate care se poate reprezintă o exprimare cel puțin pleonastică. Apoi, și aici este vorba de acordul dintre subiect și predicat: fiind vorba de mai multe posibilități, deci de un substantiv la numărul plural, acesta se acordă cu predicatul, care trebuie să stea și el tot la plural. Acordul realizat în enunțul amintit seamănă cu modalitatea de exprimare a precupețelor bucureștence, care spun curent: „este marfă dar nu este bani”. Astfel, dacă am corecta, fie și numai din perspectivă gramaticală, expresia autorului amintit, am spune că posibilitățile sînt și se pot, pentru că acordurile nu se pot realiza fără o cunoaștere mai bună a gramaticii limbii române.
Și fiindcă am spus mai bună, deci am folosit un grad de comparație, este momentul să semnalăm unui medic și actual parlamentar faptul că nu toate adjectivele limbii române au grade de comparație! Dintre acestea, amintim adjectivele pătrunse în limba română din latină, limbă în care reprezentau forme de comparativ sau de superlativ: major, inferior, superior, optim, suprem etc. De asemenea, nu pot avea grade de comparație nici adjectivele care exprimă însușiri care nu pot fi comparate: sferic, pătrat, perfect, complet, mort, veșnic, politic, exterior, ulterior, anterior, posterior, ultim, ș. a.
Prin urmare, aprecierea respectivului parlamentar cum că există „salarii mult mai inferioare”, reprezintă o regretabilă greșeală gramaticală, chiar dacă adevărul exprimat în acest enunț agramat e de necontestat. Iar completarea imediată a unui deputat, coleg de carnaval televizat la nivel național, cum că „prin crearea unui cadru mai optim” s-ar putea realiza creșterea salariilor, întărește temerea că unii dintre distinșii noștri politicieni au cam lipsit la orele de gramatică chiar și în timpul puținei școli pe care vor fi reușit s-o urmeze.
Poate de aceea nu trebuie să ne mai mire nici absențele lor sistematice de la lucrările Parlamentului unde, oricum, chiar dacă nu mai învață gramatică, ar putea să învețe măcar politica exprimării corecte! Altfel, ajungem la vorba unui înalt demnitar care, evitînd să răspundă unei ziariste, curioasă și ea să afle dacă orice nepoată introdusă ilegal în sala Senatului poate vota în locul unui ales cu salariu „mult mai superior (sic!)“ ca al nostru, a rostit cu profundă înțelepciune senatorială: „Ce este incorect, Doamnă? Cine poate spune ce este corect și ce nu?!“
