Și dă-i, și luptă!

Citesc, în șpalt, viitoarea carte dedicată împlinirii a 65 de ani de la constituirea Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor. Între altele, se publică și lista generală a premianților Filialei (mai târziu, Asociației Scriitorilor). Destule premii acordate „după ureche”, dar și, de multe ori, în vădit răspăr cu „linia” oficială. Se publică și lista premiilor literare decernate de Uniunea Scriitorilor. Aici, este cât se poate de limpede că premierea a reprezentat un act de susținere deschisă a scriitorilor aflați în dizgrația „forurilor”, încurajându-se diversitatea modalităților scriitoricești, văzută ca reacție la tentativele oficiale de târzie (și imposibilă) resuscitare a „realismului socialist”. Dar ce citesc, din întâmplare, răsfoind, la bibliotecă, o revistă din provincie preocupată de analizarea unui fenomen, pare-se, obiectiv și peren: „existența concretă, în orice epocă, a două culturi paralele: cultura și cultura de masă”? Capitolul intitulat, ca în vechile dări de seamă, „Problema premiilor” propune o întrebare posibilă (ca punct de plecare pentru eventuale dezbateri), însoțită și de răspuns, din păcate, de neacceptat fără rezerve.
Iată textul: „Ce premii a dat comunismul? El a dat premii pentru literatura ideologică sau aservită ideologic, pentru manele literare și creații manelizate și a mai scăpat printre degete câteva premii pentru creațiile de valoare care și-au tuns aripile.”
Aripi tunse? Aș! E-un punct de vedere izvorât mai întâi din simpla și banala necunoaștere a realităților culturale proprii jumătății ultime a veacului trecut, dar, poate, și din adeziune la teoria potrivit căreia în România ceaușistă ar fi dăinuit un veritabil vid literar (valoric, desigur). Prima bănuială n-ar putea conduce decât la recomandarea „dacă nu știi, nu scrie.” Documentează-te mai întâi – cu un minim efort se poate afla lista generală a premiaților Academiei și Uniunii Scriitorilor, care, în bună măsură, vorbește de la sine. Cât privește instituția premiului, un cercetător avizat al epocii ar avea prilejul să constate că, mai ales în deceniile 8 și 9, Academia și, cu precădere, Uniunea Scriitorilor, au utilizat-o exact în sens invers aceluia sugerat de revista cu răbufniri „justițiare”. Fie că acordăm credit deplin conceptului manolescian „rezistența prin cultură”, fie că-l considerăm doar pretenție justificatoare, se cuvine să recunoaștem că modul în care decideau juriile nu atestă deloc susținerea „manelelor literare” și „creațiilor manelizate” – dimpotrivă! De altfel, trei ani la rând, atât premiile Uniunii Scriitorilor, cât și cele ale Academiei, au fost pur și simplu interzise: verdictul juriilor contrazicea flagrant linia oficială de promovare a „literaturii ideologice sau aservite ideologic” și numai rigorile economiei de spațiu ne fac să renunțăm la reproducerea unei lungi liste de nume (și titluri) ce nu arată deloc… a-și fi „tuns aripile”. Până la urmă, premiile respective s-au acordat, dar cu enormă întârziere și după ce impactul prim al respectivelor opere mai putea fi reconstituit doar din ecouri vătuite. Numai când se scrie după ureche este cu putință punerea semnului egalității și tratarea la grămadă a unor perioade flagrant diferite, chiar dacă ambele aparțin așa-zisului „comunism românesc”. Una era premiul literar în „obsedantul deceniu”, când eternii laureați se numeau A. Toma și Dan Deșliu, și alta în ultimii zece-cincisprezece ani ai perioadei, când distincția îi onora pe (să zicem) Gellu Naum ori Mircea Ivănescu etc. etc.
Subscriem, însă, fără rezerve la concluzia articolului: în contextul contemporan, „nici nu te poate uimi recolta de premianți fără operă.” Păi, nu? Și apropo de „rezistența prin cultură”: văd că o altă publicație din aceeași zonă credea, la data apariției articolului cu pricina, că, în mare, ar fi existat (dar și există încă) două categorii de luptători. Prima ilustrată de un Paul Goma, „luptă cu adversarul concret, istoric, determinat, geografic delimitabil, ideologic insidios și moral nociv fără putere de tăgadă.” Cei mulți, de tipul lui Nichita Stănescu (?), ar fi luptat doar cu un adversar nebulos, abstract, indefinibil, etern universal, căruia i se poate zice și „demon personal”. L-au înfruntat și Villon, Poë, Verlaine, Scott Fitzgerald & comp. Cum, la noi, specia n-a dispărut odată cu revoluțiunea, luptătorii cu votca și pălinca (arme, nu și… țeluri) rămân să-și desemneze inamicul (…) bețivăneala în sine poate să mai fie înțeleasă, acum, doar ca formă de protest în bătălia cu propriul eu.” Ce putem comenta? Așa o fi – și dă-i, și luptă!
Oricum, a pune în cât de mică relație, fie și antagonică, între cele două „categorii de luptători” echivalează cu o impietate la adresa lui Paul Goma. Și nu numai.