Credem în Dumnezeu, mergem la Biserică, ne mărturisim păcatele, ne împărtășim, ne rugăm seara, dimineața și-n timpul zilei, și pentru că facem toate acestea ne considerăm credincioși. Câteodată acest “statut” de credincios și apropiat al lui Dumnezeu ne face să-i judecăm pe alții care poate nu se arată așa de râvnitori ca noi, sau poate nu-l cunosc pe Dumnezeu. Și uite așa începem să judecăm când vedem pe cineva că a căzut în păcate grele, acuzându-l sau mustrându-l verbal sau în mintea noastră.
De multe ori rămânem mirați de faptul că unii pot păcătui trăind în desfrâu, îmbătându-se, înjurând, făcând avorturi, furând, înșelând sau lovind pe cineva. Și această mirare a noastră e folosită de diavolul pentru a ne șopti că suntem mai buni, și fiind așa aproape de Dumnezeu niciodată nu vom face păcate așa de mari. Acest gând crește în noi mândria și naște disprețul față de cel ce păcătuiește, întipărindu-se în minte ideea că niciodată nu vom cădea așa.
Și astfel uităm că nu prin puterile noastre reușim să nu cădem, ci numai prin puterea care ne-o dă Dumnezeu în fiecare clipă, ca Unul ce este în noi de la Botez, căci câți în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am și-mbrăcat. Iar haina aceasta e în primul rând a sufletului ,dar și a trupului, care ne ferește de murdăria și răceala păcatului.
Uităm că Sfântul Apostol Pavel ne atenționează cu dragoste: “cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10, 12), altfel spus, cui i se pare că e drept prin puterile lui să-și aducă aminte ce spune psalmistul: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.” (Psalmul 15)
Și cel ce păcătuiește e fiu al lui Dumnezeu, Domnul îl iubește și pe el așa, la fel cum o mamă arată aceeași dragoste către fiul cel obraznic ca și către și cel cuminte.
Uneori ne lasă Dumnezeu să cădem în păcat pentru că suntem mândri, pentru a realiza că singuri nu putem face nimic bun. Câteodată Domnul își ia mâna de pe noi și ne lasă să ne prăbușim în păcate, ca să-i înțelegem și pe cei pe care noi ii judecăm, să le înțelegem mai bine suferința.
Așa a căzut în păcate grele și regele David prin ucidere și curvie, așa a căzut și Sf. Petru cu lepădarea de Dumnezeu, așa a căzut și Iuda vânzătorul de Dumnezeu, și așa vor cădea oamenii credincioși până la sfârșitul lumii din pricina mândriei și a neascultării.
Astfel, si creștinii pot cădea în păcate grele, mai ales atunci când se consideră deasupra celor păcătoși. Nimeni nu e fără de păcat, unii au păcate mai mici sau mai mari dar toți au vina păcatului, toți suntem în aceeași barcă. Dumnezeu a lăsat Biserica pentru a ne mântui numai împreună, și nu unul câte unul. Eu n-aș vrea să mă duc în Împărăția Cerurilor fără soția și fetița mea, fără mama și tata, fără prietenii mei, fără nașii și finii mei, m-ar durea sufletul să văd cum unii se duc în întuneric iar alții la lumină.
Nu e de ajuns ca eu să nu păcătuiesc, ci trebuie să mă îngrijesc ca și cel de lângă mine să nu mai păcătuiască. Nu e de ajuns să mă arat eu plin de virtuți iar aproapele meu să se înece în păcat. Gândul că noi creștinii nu putem cădea în păcate grele e o mare ispită și ne face să nu-i mai iubim pe oameni.
Să nu judecăm pe nimeni mai bine, să nu ne îngrijim de păcatele altora ci de ale noastre, să-i iubim pe toți ca și cum n-ar fi păcătuit așa cum Dumnezeu zilnic are grija de noi și ne iubește uitând de sacul de păcate pe care-l purtăm în spinare.
Credința singură nu numai că nu mântuiește pe nimeni, dar nici măcar nu te ferește de a cădea în păcate. Ceea ce ne scapă de păcat însă, este funia ascultării care la un capăt începe cu frica de Dumnezeu iar la celălalt capăt se termină cu dragostea de Dumnezeu. Iar noi călătorim spre Împărăția Cerurilor tocmai pe această funie, primită prin credință. Și noi creștinii putem cădea în păcate grele…
(www.ortodoxia.ro)
