Povesteam recent despre dureroasa frustrare produsă lui Caragiale de liberalul Dimitrie A. Sturdza. Acesta cere, în 1891, să nu i se acorde premiul Academiei, pentru volumele „Teatru” și „Năpasta”, motivându-și astfel votul împotrivă: „Domnul Caragiale să învețe a respecta națiunea sa, iar nu să-și bată joc de ea.” Apropo, cine a spus că „patriotismul e ultimul refugiu al unei lichele”?
Caragiale nu-l uită pe fruntașul liberal, fost prim-ministru în câteva guverne, căruia îi dedică, în ziarul „Epoca”, șase ani mai târziu, pamfletul „O lichea”. Ca orice condeier de clasă, Caragiale își pornește scrierea cu meșteșug, de la etimologia cuvântului „lichea”. „Leki, sau lichea, însemnează pe turcește pată; cu deosebire pată de care nu te poți scăpa, pată neștearsă.”
Luându-și astfel măsuri de precauție, cu o falsă sinceritate, adaugă: „Să mă ferească Dumnezeu a întrebuința cuvântul acesta în accepția alterată pe care-o are în limba noastră; îl voi întrebuința numai și numai în sensul propriu, pe care-l are în limba originară.” Cititorul inteligent își dă seama însă că toată această roboteală din jurul termenului are ca scop inducerea sensului contrar: „În acest sens propriu zic clar: teribilă lichea e d. Sturdza.”
Prin urmare, licheaua e o pată fără leac. Fiind pată fără leac, „licheaua apare pe prima pagină a Monitorului, ca prezident al Consiliului”, iar apoi „reapare la tribuna prezidenței Senatului.” E peste putință a scăpa de asemenea pacoste, prin vechea metodă a curățătoriei. Se impun măsuri radicale: „Nu e de făcut nimic altceva când ți se lipește licheaua de pulpană, decât să iei foarfecele, să tai bucățica mânjită și să o arunci în foc.”
Apoi, Caragiale plusează, în falsa lui atitudine, prilejuind un moment delicat, care, administrat nefericit, poate zădărnici eforturile de până acum: „Cum aș îndrăzni eu să spun că d. Sturdza e o ființă de care nu te poți scutura dacă ți-a căzut în spinare, o secătură care se ține de oameni mai rău ca scaiul și de care nu se poate scăpa lumea decât prin mijloace violente?”
Imediat ne deslușește de ce se ferește să-și numească personajul „lichea”, în sensul românesc, de „secătură”. „Mâine, poimâine oi mai prezenta o carte la un premiu academic pentru produceri literare: licheaua ar fi în stare să se așeze pe cartea mea și să latre că premiul se cuvine mai potrivit unui manual franțuzesc de geologie de la ’48, tradus de d. G. Ștefănescu, cum poate dumnealui traduce.”
Așadar, asta era: autorul avea de plătit o poliță, totul nefiind decât o răfuială personală, o ranchiună veche de șase ani! Păcat, totuși, că intruziunea interesului personal compromite ca o igrasie construcția acestui pamflet minunat.
