Acum, când am început să scriu, mai sunt 9 ore până să înceapă meciul din Austria. Nu știu cum ar trebui să scriu ca să fiu înțeles exact. Am să încerc, totuși. Așadar: e pentru prima oară într-o jumătate de secol când un rezultat al României (indiferent despre ce sport ar fi vorba) îmi este tot așa, adică absolut indiferent. Batem? Foarte bine. E egal? Mi-e egal. Pierdem? Și ce dacă? Pe cine naiba mai poate interesa chestia asta în afară de monumentele de nesimțire numite Pițurcă, Nașu’, Lupescu, Dragomir, Becali și, în general, toți borfașii pripășiți în „marea familie a fotbalului românesc”?
Este înspăimântător cum, în doar 15 ani, de la bucuria generală pe care ne-o aduceau victoriile împotriva Argentinei ori Columbiei și care ne scoteau în stradă din crucea nopții până dimineața, am ajuns acum la o lehamite vecină cu voma. Am ajuns, cumva, prizonierii găștii de infractori cocoțați în moțul grămezii de dejecții pe care ei, crezându-ne mai proști decât ei (lucru, de fapt, imposibil, din motive pe care n-are rost să le enumerăm) se ambiționează să ne-o etaleze drept sport de performanță. E culmea: să ajungi să te simți prizonierul unor foști și (face cineva pariu, pe orice sumă?) viitori pușcăriași. Ce blestem o fi căzut tocmai pe noi ca, în loc să ne bucurăm de spectacol (nu, nu victoriile pe bandă rulantă ne interesează, că nu suntem nemți, dar măcar să vezi ceva care să-ți bucure ochiul și inima), să fim siliți să vedem mutrele alea boțite, de imbecili sadea, ba, de parcă n-ar fi de ajuns, să-i mai și auzim mugind pe la toate televiziunile? Asta, desigur, atunci când nu sunt în „silenzio stampa” (că, vedeți dv., au învățat și două cuvinte în străineză, analfabeții dracului!).
Chiar așa: v-ați întrebat vreodată de ce-și ies din muțenie doar pentru a-l apăra pe „Nea Piți” (derbedeul ăla cu fes de boschetar, adică) de parcă le-ar fi mamă? Păi cum să nu-l apere? Ar fi pupat vreunul din ei Naționala dacă în locul golanului ar fi fost chiar un antrenor? Mai există vreo Națională pe lumea asta mare în care fi putut juca vreodată alde Cociș, Codrea,Ghionea, Moți, Tamaș, „Săgeată” ori limbricul ăla? Bașca Bănel, un fel de moț. Nu, nu de Moți. Nici din Țara Moților. Un moț pe… ăsta mare și puturos care se numește Naționala României. Cu toate astea, pe cuvânt de onoare, la pariuri am jucat „2”.
