Și ce dacă batem?

De la început trebuie spus că, din motive întemeiate, acest articol este scris cu mai bine de o săptămână înaintea disputării meciului de mâine. Un meci pe care România n-are decât să-l câștige. Bravo ei. Și ce dacă? Halul în care a ajuns reprezentativa noastră nu ne mai permite nici să sperăm, ceea ce e absolut groaznic: păi dacă și speranța, care moare ultima, s-a dus… Cu adevărat deranjant e faptul că acum, spre deosebire de anii în care sub tricolor evolua o bandă de loseri, chiar avem niscai băieți care se apropie de statutul de fotbaliști. În anii despre care am vorbit mai înainte, în afară de Mutu nu cred că mai era vreun fotbalist. Acum, un Alibec, un Budescu, un Andone, un Stanciu, plus ceva puștani de prin bătătura lui Gică Hagi, chiar ar putea alcătui o echipă reprezentativă cu șanse de calificare. Ce ne-a împiedicat s-o facem încă de acum? Păi, în primul rând, panarama adusă pe post de antrenor, un derbedeu numai fițe și talente, cum nu cred să fie mulți printre nemți, altfel spus, numai bun pentru a antrena în România. Chestia e că dacă antrena Chiajna sau Voluntari nu era nici o problemă, s-ar fi potrivit la fix cu grătarele din dosul vestiarelor. Numai că reprezentativa e altceva decât o echipă sătească. Și în nici un caz nu i se potrivește numitului Daum, altfel suficient de nesimțit pentru a nu se da dus nici după ce toată țara i-a sărit la beregată. Culmea cretinismului mi s-a părut chestia cu Alibec, un fotbalist absolut remarcabil, cum maimuțoiul neamț nu cred să fi întâlnit prea mulți în cariera sa. A nu-l convoca la Națională este o dovadă de cretinism pur, pe care dacă ar fi dat-o, să zicem, Pițurcă, nu ne-am fi lăsat până nu-l vedeam dus. Așa însă, generoși cum suntem, lăsăm ca în țara ăsta prost făcută să-și facă de cap care neamț vrea, cum vrea, când vrea, ba și de pe orice funcție. Greșesc eu? În rest, și dacă batem mâine, ba și în următoarele meciuri, cu ce ne alegem? Poate doar cu prelungirea contractului neisprăvitului…