Și ăștia votează!

Odată cu primele iluzii de primăvară, pe lângă ghenele de gunoi permanent pline au apărut, așa cum mă și așteptam, haitele de câini vagabonzi. Nu vreau să intru în polemici cu tot felul de forme de viață care își fac o îndatorire „creștinească” din a hrăni patrupedele astea. Nu vreau să intru în gura gospodinelor și a „sufletelor frumoase” care fac din strada lor sau din scara blocului menajerie. Cu duhorile și mizeria aferente. Vreau doar să le atrag atenția, într-un mod cât se poate de civilizat, că își pot exprima dragostea prin adoptarea acestor vietăți. Așa îi ajutați și aveți grijă de ei. Luându-i acasă. Sunt persoane ca mine, rare ce-i drept, care apreciază curățenia. Sincer, îmi e milă și de câini și de cei care-i hrănesc cu resturi unsuroase de mâncare. Mereu am simțit compasiune pentru ființele cu care Natura nu a fost generoasă din punct de vedere al inteligenței.
Orașul ăsta, ca și altele, suferă din cauza lipsei locurilor de parcare. Printre multe alte lipsuri. Pe de altă parte, trebuie să fiu corect. Nu poți acuza primăria că nu are soluții când se înmatriculează 10.000 de mașini pe trimestru. Toți suntem de vină pentru felul în care trăim. Nemulțumirile ce ne apasă atât de puternic sunt generate chiar de stilul nostru de viață. E atât de simplu.
Prin felul în care înțeleg eu să practic medicina sunt nevoit să fac foarte multe vizite la domiciliu. La pacienți cronici. La pacienți imobilizați. La cazuri în care mi se solicită o primă sau o a doua sau o a „n”- a opinie. Nu contează. Pentru mine, vizitarea pacientului în mediul lui reprezintă cea mai bogată sursă de informații. De multe ori chiar modul de debut și evoluție al unei boli îl pot desluși numai după o asemenea consultație. Stilul și condițiile de viață ne influențează încărcătura morbidă. Tocmai în călătoriile mele prin acest minunat oraș am trăit următoarea situație pe care, generos cum mă știți, o împart cu voi.
E întuneric. E frig. Car o mare oboseală, dar conduc atent. Nu cunosc zona și la lumina farurilor încerc să evit pe cât posibil gropile, gurile de canal nealiniate cu șoseaua, precum și mașinile parcate din belșug de o parte și de alta a străzii, în cele mai ciudate poziții. E un chin să te deplasezi în condițiile astea. După câteva minute ajung la scara pacientului. Bucuria mea nu cunoaște margini când găsesc un loc de parcare. Unii au obiceiul de a-și revendica „locul lor” chiar dacă nu au plătit pentru el. E tocmai cazul de față. Văd o ladă de plastic cu câteva pietre în ea. Cobor. O mut și parchez.
Mă uit la ceas. Am ajuns prea devreme. Sunt un tip punctual. În cele 10 minute libere până la ora fixată aprind o țigară, stau lângă mașină și studiez împrejurimile. Norocul meu e maxim. Scara nu e prevăzută cu gospodine milostive care să o transforme în canisă. E chiar curățenie. Pantalonii mei sunt în siguranță. Ca și simțul olfactiv. E liniște. De la un geam la etajul întâi mă privește cineva. E un om destul de în vârstă. Îl văd că se agită. Deschide geamul și mă apelează cu o voce puternică.
– Mută, bă, mașina de acolo! Că vine băiatul îndată și vezi tu! N-ai văzut că e ocupat?
Unui asemenea gibon nu am ce-i răspunde, așa că îmi văd de țigară. Ăsta turbează. Urlă și mă înjură. Nepăsător, îi arăt un anumit deget. Fără să îi spun vreun cuvânt. Mă uit la ceas. Mai am câteva minute. Intru în scară. Stau cu pacientul jumătate de oră apoi cobor. În fața mașinii mele e tras un Logan albastru. De la nu știu ce firmă. Acum înțeleg. A venit băiatul moșului. Genul de șmecher cu mașina firmei. Cu „locul lui” de parcare la el la bloc. Pornesc motorul. Aprind farurile și bag mâna în claxon. 10 minute. O pot ține așa ore întregi pentru că mi-am pus căștile și am dat drumul la muzică. Pe mine nu mă deranjează. Se aprind lumini peste tot. Ies tot felul de mecle pe la geamuri. Continui să fac circul de pe lume. Nu-mi pasă de zgomot. În final, după 20 de minute coboară cel care m-a înjurat. E însoțit de o persoană fizică de vreo 30 de ani. Renunț la claxon și cobor din mașină.
– Ți-am spus să muți hârbul de aici. Nu m-ai ascultat. Acum, dacă nu vreau eu, nu pleci de aici.
Mă uit la Logan. Mă uit la mașina mea. Mă uit la obosiții ăștia doi.
– Bună seara și vouă, domnilor. Dacă ați venit să îmi arătați actele prin care îmi demonstrați că ați plătit pentru locul ăsta, îmi cer iertare și sunt gata să achit pentru timpul în care l-am ocupat. Dacă nu aveți asemenea dovezi, vă rog să îmi eliberați drumul. Sau mă sechestrați?
Moșul s-a înroșit de nervi. Fiu-su schimbă fețe-fețe. Ca să nu pice de pămpălău, îmi spune:
– Știi, aici se taie cauciucuri.
Mă uit la el. Mă uit la moș. Mă pufnește râsul.
– Știi, aici se sparg geamuri. Pot face asta zilnic. E o obsesie pe care o am din copilărie. Acum, mută-ți cadavrul ăsta de mașină de la firmă, ia-ți și cadavrul căruia îi plătesc eu pensie și dispăreți amândoi. Și nu mai deschideți gura până nu învățați măcar să salutați, că de vorbit civilizat nu vă duce mintea.
Se uită unul la altul. Văd în ochii lor că mi-ar fi tras o mamă de bătaie, dar, nah, era prea multă lume pe la geamuri. Mai înjură un timp apoi am drum liber. Nah, și ăștia votează. Și ăștia îmi decid mie viitorul. Și pentru ăștia plătesc eu pensii. Și pentru ăștia plătesc eu asigurări de sănătate. Și pentru ăștia plătesc eu impozite. Forme de viață care fac umbră pământului degeaba. Dar, nah, pline de venin.
De ce dracu ne-am înrăit așa, nu știu.