Sfințirea Bisericii

Sfințirea Bisericii este cea mai importantă și cea mai fastuoasă dintre toate aceste ierurgii, fiind și cea mai complicată, pentru că se face de episcop cu sobor de preoți. Ceremonia ei are prototipul în Vechiul Testament, la sfințirea Cortului Mărturiei (Ies., 29, 32-37) și a templului lui Solomon (II Paral., cap. 5-7).
În creștinism, ca locaș de închinare, Biserica este Casa lui Dumnezeu (I Petru, 4, 17) sau „Biserica lui Dumnezeu” (I Cor., 1, 2) în sens de loc pentru rugăciune a obștei creștine.
În sfântul locaș creștinii își săvârșeau – ca și acum – cultul liturgic. În epoca apostolică și după aceea, aceste „biserici” erau parte din casele unor credincioși. Așa se vorbește de biserică din casa lui Acvila și Priscila” (Rom., 16, 5; Cor., 16, 19) ; de „biserica lui Nimfan” (Col., 4, 15) și de „biserica din casa lui Filimon” (Filim., 2). Despre astfel de biserici în case particulare se amintește încă de Sinodul VI ecumenic (trulan, anul 691-692) în canonul 31.
Odată terminată construcția și înzestrată cu toate odoarele de cult, urmează sfințirea bisericii, cum se descrie în Cartea de sfințire. Slujba începe după vecernia de seară cu privegherea de noapte, apoi utrenia, în timpul căreia se pregătesc aromatele și se face sfințirea apei mari, după care se duc toate în altar, unde episcopul stropește cu agheasmă cei patru stâlpi ai sfintei mese; după aceea toarnă la colțurile mesei în forma crucii aromatele amestecate fierbinți (ceară, tămâie, smirnă, aloe și alte aromate – Ies., 30, 34-37) spre întărirea lespezii de deasupra și spre închipuirea îngropării Domnului.