Sfinții Trei Ierarhi: „Suntem ca și unu înaintea lui Dumnezeu“

30 ianuarie este ziua închinată celor mai importanți episcopi și dascăli ai învățăturii ortodoxe din secolul al IV-lea creștin: Sfinții Trei Ierarhi. Adică Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie de Nazianz. Fiecare este unic, dar toți fac parte dintr-un întreg, Biserica lui Hristos. Cu toate că fiecare dintre cei trei Sfinți Ierarhi are o zi specială de prăznuire, în secolul al XI-lea s-a hotărât ca cei trei să fie serbați împreună pentru a nu se acorda vreunuia întâietate față de ceilalți doi. O incursiune prin viața și istoria sărbătorii celor trei Sfinți Ierarhi, cu diac. prof. dr. Ioan Caraza și cu pr. lect. dr. Lucian Farcașiu.
-Părinte Profesor, cinstirea Sfinților Trei Ierarhi în ziua de 30 ianuarie știm că datează din anul 1081, din vremea împăratului bizantin Alexie Comneanul, atunci când în Bizanț s-a iscat o ceartă între credincioși deoarece nu reușeau să se hotărască pe cine să aleagă dintre cei trei. De unde au pornit aceste discuții?
-În acea vreme, la nici 30 de ani de la Schisma din 1054, Biserica Ortodoxă avea nevoie de călăuze, și nu de un primat, ca în Apus. Atunci Biserica și-a pus întrebarea: „Ce ne reprezintă pe noi?“. Așa s-a iscat disputa „care este cel mai mare dintre cei trei sfinți ierarhi“. Apoi, momentul 1081 înseamnă de fapt încheierea unei perioade de distanțare treptată față de Răsărit. Separarea a început după anul 313, atunci când s-a dat libertate creștinismului, oprindu-se persecuțiile. După mutarea centrului imperial de la Roma la Bizanț de către Împăratul Constatntin cel Mare a urmat o tendință a papilor de a considera Roma capitala întregului imperiu, și de aici a creștinismului. Așa s-a ajuns la tendința spre primat pentru episcopul Romei. Noi știm că atunci când Împăratul Constantin cel Mare ar fi dat așa-zisele drepturi Romei prin Papa Silvestru (314-335), anume ca tot ce este în Roma să rămână papilor, acestea au fost interpretate greșit de Apus. Un alt moment a fost separația din secolul al IX-lea dintre Imperiul de Apus și cel de Răsărit în timpul împăratului Carol cel Mare. De fapt, această separare nu a fost opera împăratului Carol cel Mare, ci a papei, și s-a răsfrânt și la nivel bisericesc, culminând cu Schisma de la 1054.
Răsăritul avea nevoie de călăuze și din cauza ereziilor care l-au zguduit de nenumărate ori. Pe când Apusul nu a simțit urmările ereticilor, având un context al predicării Evangheliei împrumutat din dreptul roman. De aici și formele aproape juridice ale organizării apusene, prin care papii nu puteau face abstracție de primat. Pe când în Răsărit contextul de propovăduire a Evangheliei a fost filosofia antică, grecească, într-un cuvânt filosofia Logosului, dar din care cunoașterea lui Dumnezeu se înstrăina din ce în ce mai mult față de Revelație.
Deci, Biserica în secolul al IV-lea a apărat Revelația față de filosofie. În acest sens, noi nu-i putem considera pe Sfinții Trei Ierarhi niște corifei ai credinței, ci niște apărători ai credinței. Și este vorba aceea «oricâți învățători am avea, nu avem Părinți», și tocmai din acest motiv Răsăritul și-a ales Părinți pentru ceea ce a însemnat Tradiția răsăriteană, care s-a conturat chiar din se-colul al IV-lea față de avatarurile filosofiei.
-Deci Sfinții Trei Ierarhi sunt Părinții de care avea nevoie Biserica…
-Da. Sfinții Trei Ierarhi, continuând pe Sfântul Atanasie, care a apărat Revelația făcută prin Mântuitorul Hristos, au învățat că descoperirea Adevărului, ascultarea de Dumnezeu, nu poate fi ținută de moarte. Aceasta este puterea credinței. Nu s-au gândit vreodată că au să fie prețuiți mai târziu pentru aceasta. Meritele lor sunt de a sta în credința apostolică, pentru că prin ei noi cunoaștem cum era profilul Bisericii Apostolice, care mai târziu s-a pierdut din cauza aspectelor confesionale, fie ale Scolasticii, fie ale Reformei protestante. Nu s-a mai cunoscut în realitatea ei viața Bisericii Apostolice. Dar prin Sfinții Trei Ierarhi acest lucru nu numai că a fost mărturisit, ci și concretizat în anumite forme de tradiție. De exemplu, Liturghia. Liturghia înseamnă la Sfântul Vasile cel Mare valoarea unică a jertfei pentru viața în Hristos. Sfântul Vasile a consfințit, în Liturghie, că odată cu intrarea Cinstitelor Daruri în altar se arată valoarea Jertfei de a ne face fii ai lui Dumnezeu prin invocarea Duhului Sfânt, prin epicleză. Deci iată că Liturghia este temelie și cel dintâi aspect tradițional al Bisericii de Răsărit, apoi s-au adăugat postul și celelalte. Sfânta Liturghie este cea mai importantă lucrare a sa. Am putea spune că ea este cea care a asigurat temelia Bisericii.
„Au ferit Biserica de uscăciune“
-Fiecare dintre cei trei Sfinți Ierarhi vin cu ceva diferit. Care este aportul fiecăruia?
-Sfinții Trei Ierarhi se disting printr-o valoare a lor în ceea ce privește teologia. Sfântul Grigorie de Nazianz excelează prin teologia Sfintei Treimi ca pecete a Bisericii. Aceasta este o valoare inestimabilă pentru ceea ce înseamnă Biserica Apostolică. Sfântul Ioan Hrisostom prin ceea ce înseamnă înțelegerea Sfintelor Scripturi în spiritul Revelației divine, adică atunci când este vorba mai întâi de a avea întregul care este mai mult decât suma tuturor părților componente. Întregul este Hristos ca Duh, este viu față de legea scrisă. Și ceea ce este viu este mai important decât legea scrisă, dar nu împotriva ei, ci numai pentru că întregul ca ceea ce este viu deschide Sfintele Scripturi. Și acest lucru l-a prezentat Sfântul Ioan Hrisostom. Mai spuneau despre el că avea puterea de a chema cu cea mai mare putere la pocăință, cu o tărie nedi-simulată. Și aceasta nu era atât de ușor de primit. De aceea a creat și reacții împotriva lui.
Unii spuneau că Sfântul Vasile este cel mai important pentru că a unit credința cu viața practică, adică cu punerea ei în practică, trăirea ei, mai mult decât ceilalți, fiind numit un roman printre greci. Pe când Sfântul Grigorie de Nazianz s-a remarcat prin dulceața cuvântului ca mierea. Spuneau că este cel mai sfios pentru că s-a retras din scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului.
Așa au fost numiți și dascăli ai lumii, și ierarhi. Ceea ce înseamnă și învățători, și Părinți. Li se spune dascăli ai lumii, cu toate că ei nu au creat o tradiție a mărturisirii credinței adevărate față de înțelepciunea omenească, ca și cum ar fi numai ortodoxă. Ei sunt dascăli ai lumii ecumenici, ai tuturor. Sunt și Părinți. Un părinte totdeauna cunoaște nevoile fiilor. Ei s-au aprins de râvnă pentru credința apostolică. Smerenia lor nu o poate nimeni ignora sau micșora. De aceea, în această smerenie s-au simțit conștienți de lipsa lor de valoare. S-au făcut slugi bune și fidele puse peste smerenia slujirii lui Hristos. Au simțit nevoia mărturisirii credinței și a postului.
Sfinții Trei Ierarhi, ocrotitori ai învățământului teologic
În anul 1949, patriarhul Iustinian Marina a hotărât ca toate școlile de învățământ teologic să fie ocrotite de către Sfinții Trei Ierarhi. Motivul? „Aceștia au asociat mereu, în viața lor, cele două dimensiuni: Școala și Biserica. Ei au cunoscut doar aceste două drumuri. Este foarte ilustrativă prăznuirea lor ca patroni ai școlilor de teologie în sensul în care acesta este și scopul educației teologice pe care o dobândesc cei ce se pregătesc a fi slujitori ai Bisericii. Atunci ca și astăzi, Școala și Biserica reprezentau notele dominante pentru cei trei ierarhi. Acestea două, Școala și Biserica, trebuie să devină și nota călăuzitoare pentru orice viitor slujitor al Bisericii“, explică pr. Lucian Farcașiu.
(Sursa: Ziarul Lumina)