Sfinții – prietenii lui Dumnezeu și prietenii noștri

Cunoscutul scriitor Emil Cioran, care se declara neputincios în a crede în Dumnezeu, preciza într-una din cărțile sale că „tot ce este Siberie în sufletul nostru îi cere pe sfinți” (Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 48). În aceeași lucrare, se exprima într-un mod metaforic, dar plin de sens: „Sfinții sunt perna pe care se odihnește Dumnezeu”. Însă ceea ce este suficient de lămuritor este remarca: „toți filosofii din lume nu cântăresc cât un sfânt”. Prin aceasta, scriitorul amintit nu desconsidera filosofia, ci filosofarea fără sens, întâlnindu-se aici, involuntar, cu gândirea filocalică a Fericitului Diadoh al Foticeii care spunea că „nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu” (Fericitul Diadoh, Episcopul Foticeii, Cuvânt ascetic despre viața morală, despre dreapta și despre dreapta socoteală duhovnicească în Filocalia, vol. 1, trad. introd. și note, Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 406). Emil Cioran observa distincțiile acestea foarte bine și preciza: „filosoful stă aproape de foc pe când sfântul intră chiar în foc”.
Sfântul armonizează în mod deplin dorința trupului cu cea a sufletului. El este persoana, în care radiază frumusețea paradisiacă. Primul lucru pe care îl vedem din viața sfinților este manifestarea cu dragoste față de întreaga creație. Sfântul nu disprețuiește pe nimeni și atunci când trăiește singur, el îmbrățișează întreaga lume în rugăciune, după expresia lui Evagrie Ponticul: „omul despărțit de toți care se împacă cu toți” (Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, vol. I, p. 90). El nu se mai teme de oameni sau de Dumnezeu pentru că îi iubește curat, iar dragostea alungă frica (I Ioan 4, 18).
Sfinții care au biruit taberele vrăjmașilor, făcându-se tari în război, deși erau foarte slabi (Evrei 11, 34), devin model de sfințenie. Odată asumat, aceste model îi oferă omului șansa de a se îndepărta de rău, sădind în locul aceluia binele mântuitor, după cum spune Sfântul Grigorie Palama: „Omul păcătos dacă ocolește tovărășia celor răi, devenind prieten al celor drepți, va izbuti să se îndrepte și să-și mântuiască sufletul”(Omilia 17, în PG 151, 236A). Conviețuirea cu oamenii buni are puterea de a-i schimba pe cei răi, dar în aceeași măsură locuirea celor buni printre cei răi îi poate perverti. Oamenii cu viață sfântă au spiritualizat contexte și relații neprietenoase. Eliberat de patimi, sfântul devine liber de orice manifestare egoistă. Viața lui se desfășoară în ritmul vieții veșnice chiar din această lume, după cum mărturisește Apostolul Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Galateni 2, 20).
Legătura dintre sfinți și Hristos se face prin iubirea concentrată în starea de prietenie: De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. (Ioan 15, 15). Oamenii care trăiesc în rugăciune și săvârșesc fapte bune duc o viață de sfințenie. De aceea Sfântul Apostol Pavel se adresează creștinilor cu expresia: iubiți de Dumnezeu, chemați și sfinți (Romani 1, 7); celor sfințiți în Iisus Hristos, celor numiți sfinți (I Corinteni 1, 2); sfinților care sunt în Efes (Efeseni 1, 1); Sfinților și credincioșilor frați întru Hristos, care sunt în Colose (Coloseni 1, 2).
Sfinții nu obligă pe cineva să fie cum sunt ei, ci provoacă dorința de imitare, de asumare a modelului lor de trăire în Hristos. Ei ne învață prin faptele lor mai mult decât prin cuvintele lor. Un cuvios părinte menționa în acest sens: „Vorbele nu ajung, oamenii de azi sunt plini de vorbe. E nevoie de faptă. Fapta trebuie căutată, pentru că vorbele fără fapte nu rodesc”( Patericul, Avva Iacob, trad., introd. și prezentări, Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 183). În aceeași direcție se exprima și părintele Dumitru Stăniloae: „Faptele înfățișează și mai efectiv caracterul profetic și transformator manifestat în cuvinte” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Responsabilitatea creștină, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1970, p. 183).
Atunci când omul are în față un model autentic pe care poate să-l imite, se dezvoltă în mintea lui convingerea că poate ajunge la sfințenie. Este conștient că aceasta presupune împlinirea după putere, a etapelor pe care le-a parcurs acel om cu viață sfântă, având încredere foarte mare, că imitând acel model, poate ajunge la o stare asemănătoare de desăvârșire. Sfântul Vasile cel Mare aseamănă acest proces, cu cel al unui pictor, care, are nevoie de un tipar, de un model, pentru a face vreo lucrare (Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori, în PSB, vol. 12, p. 120).
Acest îndemn la imitație, sau la preluarea în viață a unui model de sfințenie este lansat și de Sfântul Ioan Casian: „Veniți și-i vedeți mai întâi pe bătrânii, care locuiesc nu departe de mănăstirea noastră, a căror vârstă se cunoaște după trupurile lor înconvoiate, iar sfințenia le strălucește chiar pe trupurile lor, în așa măsură, încât și numai faptul de a-i privi este un izvor de învățătură” (Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, în, PSB, vol. 57, trad. prof. Vasile Cojocaru și David Popescu, introd. și note, Nicolae Chițescu, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 502). Sfântul Maxim consideră că această imitație dezvăluie în sine „toată măreția înțelepciunii dumnezeiești, purtată în chip tainic de către făpturi” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, Vol. III, trad., introd. și note, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1994, p. 238). Urmarea sau reproducerea unui model nu afectează libertatea sau personalitatea, ci le amplifică. Fiecare alege modelul care i se potrivește și adaugă la acesta specificul său.
Viața creștinului este o invitație la sfințenie, la libertatea specifică fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 21), iar răspunsul liber la aceasta presupune apropierea de oameni, care ne pot conduce spre atingerea scopului nostru. Aceasta nu este o subordonare care ne limitează, ci este o legătură vie, diferită de cea dintre maestrul și discipol, în care cel dintâi care se pronunță numai din exterior. Părintele duhovnicesc se apropie atât de mult de ucenicul său, învățându-l în primul rând frica de Dumnezeu. În acest sens redăm îndemnul oferit de Avva Paisie unui ucenic, care-l întreba ce să facă pentru sufletul său nesimțitor și fără frică de Dumnezeu. Răspunsul întărește cele afirmate: „Du-te, lipește-te de un om, care se teme de Dumnezeu, și în preajma lui învață să te temi”( Patericul, Avva Pimen, p. 276).
Înțelegem din cele precizate mai sus că persoana cu viață sfântă nu transmite celor din jur numai un cod de reguli scrise sau orale, sau o serie de tehnici de meditație, ci, mai curând, o relație de prietenie, în cadrul căreia oamenii cresc și se dezvoltă împreună. Omul care a dobândit sfințenia, vorbește cuvintele lui Dumnezeu. Iar acestea sunt asumate ca atare, pentru că sunt transmise de Duhul lui Dumnezeu (Ioan 17, 14), care împarte daruri felurite (I Corinteni 12, 4-12). Împărtășirea și cultivarea acestor daruri înseamnă să pășim pe urmele sfinților, pentru a cunoaște adevărul, a săvârși binele și a cultiva frumosul.
La sfârșitul veacurilor, Iisus Hristos dimpreună cu sfinții vor judeca lumea (cf. Matei 19, 28; I Corinteni 6, 2). Dumnezeu a încredințat judecata Fiului, care S-a făcut om și sfinților, care au fost tot oameni. Atunci nu va mai fi loc de justificări, de motivări sau îndreptățiri, pentru că prezența celor din neamul nostru în ceata sfinților ne arată cine puteam fi și cine am ajuns de fapt.
Pr. Filaret RUSCAN