Sfinții Martiri Brâncoveni – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

După strămutarea la cele veșnice a domnului Țării Românești, Șerban Cantacuzino (28 octombrie 1688), ctitor de biserică și limbă, boierii, în aceeași zi, l-au ales domn pe nepotul său, Constantin Brâncoveanu.
Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, în satul Brâncoveni (fostul județ Romanați). A rămas orfan de tată la vârsta de un an, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Nu știm ce școli a absolvit, dar știm că a învățat greaca, latina și slavona. S-a căsătorit cu Maria (Marica), nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut 11 copii: patru fii – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și șapte fete – Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Ilinca, Bălașa și Smaranda.
În cei 26 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu nu a purtat decât un singur război, deși a ajuns la domnie în timpul unui îndelungat conflict între turci și austrieci. De-a lungul domniei sale, Constantin Brâncoveanu a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios – în arhitectură, pictură murală și sculptură – tradiția autohtonă și stilul neobizantin cu ideile novatoare ale renascentismului italian, într-un mod autentic și specific, dând naștere unui nou stil ce a preluat numele său: stilul brâncovenesc.
Notele distinctive ale acestui stil sunt numeroasele elemente de dantelărie în piatră, accentuarea reliefului cioplit în piatră (capitelurile bisericii Mănăstirii Sinaia, balustrada pridvorului de la Biserica Stavropoleos) și în lemn (catapetesme, jilțuri domnești sau arhierești), folosirea motivelor vegetale, introducerea sculpturii figurative (personaje biblice sau chipuri de îngeri), apariția unui nou tip de coloană, pictarea portretelor votive.
Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și al școlilor din Muntenia, dar și din Transilvania; numele său este întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.
Imediat după urcarea pe tron a continuat tipărirea Bibliei de la București (1688), care este o încununare a limbii române; ea atestă nivelul atins de limba literară după aproape două secole de la apariția tipăriturilor în Țara Românească (Liturghierul lui Macarie, 1508). Acesta este cel mai înalt nivel de dezvoltare din punctul de vedere al bogăției vocabularului și al clarității exprimării. Biblia de la București este prima traducere integrală a Bibliei, realizată de frații Radu și Șerban Greceanu, ajutați de stolnicul Constantin Cantacuzino, folosindu-se de traducerile anterioare în română, în care un loc aparte îl ocupă traducerea Vechiului Testament aparținând lui Nicolae Milescu după textul Septuagintei, iar pentru Noul Testament, textul tipărit de mitropolitul Simion Ștefan la Bălgrad (Alba Iulia) 1648.
În același timp, domnul s-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, a căror valoare nu putea fi contestată, susținând, totodată, financiar și diplomatic, pregătirea tinerei generații a elitei intelectuale în școlile europene. Între reprezentanții acesteia s-au numărat unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric format la Padova, care a inițiat o Istorie a Țării Românești, nefinalizată, din păcate; frații Radu și Șerban Greceanu, primul fiind „cronicarul oficial” al domnului Constantin Brâncoveanu; frații David și Teodor Corbea, fiii unui preot brașovean; psaltul „Filotei sin agăi Jipăi”, autorul primei Psaltichii românești cunoscute; episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău, precum și mitropolitul Teodosie; Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al voievodului, adus la Curtea Domnească în 1709 (care, după ce s-a întors la Veneția în 1718, a tipărit o carte despre Țara Românească, o scriere deosebit de valoroasă prin însemnările privind domnia lui Constantin Brâncoveanu).
De la Istanbul l-a adus pe talentatul Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub îndrumarea căruia se vor tipări numeroase cărți în limbile română, greacă, slavonă, georgiană și chiar arabă.
Cu sprijinul domnului, au fost organizate cinci tipografii, la Buzău (1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan, fost episcop de Huși), Snagov (după 1694), Râmnicu-Vâlcea (1705) și Târgoviște (1708), toate prin osteneala lui Antim Ivireanul, smeritul ieromonah căruia îi încredințase spre reorganizare tipografia din București, în 1691.
Urmând tradiția înaintașilor săi, Constantin Brâncoveanu a ajutat cu bani, odoare bisericești, veșminte și diferite bunuri Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Peninsula Sinai, patriarhiile din Orient și mănăstirile atonite, aflate în acea vreme sub stăpânire otomană. Numeroși patriarhi și ierarhi ortodocși orientali considerau Bucureștiul ca fiind a doua lor reședință, în care se aflau unele stavropighii (mănăstiri închinate); din cauza situației grele a Ortodoxiei în vechile teritorii bizantine, înecată în marea musulmană, ajutorul venit din partea conducătorului valah era mai mult decât necesar pentru supraviețuire. Astfel, Constantin Brâncoveanu a fost uns domn de patriarhul ecumenic Dionisie IV Seroglanul, care a și trecut la cele veșnice pe când se afla la Târgoviște, iar patriarhii Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului și-au petrecut cea mai mare parte a timpului lor la București.
În Transilvania, domnul muntean s-a implicat în apărarea Ortodoxiei, intervenind pentru eliberarea din închisoare a Sfântului Ierarh Sava Brancovici (închis pentru refuzul de a trece la calvinism). Apoi, a dăruit moșia Merișanilor și o subvenție de 6000 de aspri tânărului mitropolit Atanasie Anghel, hirotonit de însuși mitropolitul Teodosie al Țării Românești, care l-a și catehizat în doctrina ortodoxă. Din păcate, mitropolitul Atanasie s-a înclinat în fața ofensivei catolice, acceptând să se supună jurisdicțional Romei și întemeind astfel Biserica Ortodoxă Unită cu Roma sau Greco-Catolică, ceea ce a însemnat o sfâșiere a Ortodoxiei străbune din Transilvania.
Realizările de excepție îl impun pe Constantin Brâncoveanu drept un reprezentant al vocației muncii pașnice și al geniului constructiv; el poate fi considerat modelul conducătorului chibzuit și devotat interesului național.
Remarcabila operă de cultură realizată de domnul valah nu ar fi fost însă posibilă dacă nu ar fi existat în Țara Românească o economie capabilă să susțină eforturile financiare pe care le impunea amploarea construcțiilor și dacă el însuși nu ar fi beneficiat de o pregătire intelectuală superioară, îmbinată cu un deosebit simț al frumosului și o înclinație rară pentru obiectele de artă și pentru carte.
Pentru a echilibra scena politică, dominată de otomani și austrieci, domnul muntean a încheiat o alianță secretă cu ambițiosul țar Petru I, pe la începutul secolului al XVIII-lea (1709), alianță pregătită de soliile patriarhului Dositei al Ierusalimului (1693), ale lui Gheorghe Castriota (1698) și David Corbea (1702, 1705, 1706, 1707).
Cerând ajutor otomanilor, întrucât războiul era iminent, a pus în ascuns la dispoziția țarului călărimea țării, condusă de Mihai și Toma Cantacuzino. Urmărind recuperarea Brăilei, aștepta să vadă de partea cui va înclina balanța. A fost însă trădat de unii boieri, iar infidelitatea sa față de Poarta Otomană nu va fi iertată. Sfârșitul său a survenit mai târziu, în 1714, întrucât otomanii urmăreau să intre în posesia averilor celui pe care îl numeau „Beiul de Aur”.
În Săptămâna Patimilor a anului 1714, Constantin Brâncoveanu a fost arestat – împreună cu cei patru fii ai săi și Ianache Văcărescu, ginerele și sfetnicul său de încredere – și închis în Palatul celor Șapte Turnuri (Yedikule) din Istanbul. El a fost acuzat de relații ascunse cu Rusia, Polonia, Austria și Veneția, dar și de corespondență cu Viena și Moscova, cărora le-ar fi furnizat informații despre otomani; de cumpărarea de moșii și construirea unor palate peste munți, de depunerea de bani în băncile din Viena și Veneția, de baterea de monede purtând chipul său ș.a.
Pentru a i se cruța viața, i s-au cerut 20.000 de pungi, ceea ce însemna aproximativ 11 milioane de galbeni, pe care nu le-a putut plăti. După torturi cumplite, totuși i s-a smuls semnătura pentru aurul depus la Veneția.
Pe 15 august 1714, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, când domnul a împlinit 60 de ani, a fost adus, împreună cu ceilalți prizonieri, în Pavilionul Mării (Yali Köskü) și i s-a cerut să renunțe la credința ortodoxă. Erau prezenți sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanți sau ambasadori ai Franței, Angliei, Rusiei și Austro-Ungariei. În fața tuturor a spus că nu-și renegă credința ortodoxă. De asemenea, domnul și-a încurajat și fiii să fie statornici în credință, care este singurul bun ce le-a mai rămas.
La doar câțiva ani după moartea mucenicească a lor, mitropolitul grec Calinic al Heracleei († 1726) a alcătuit un „Canon al Domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat până astăzi patru tropare. Mai târziu, în mănăstirile muntene a fost alcătuită slujba noilor mucenici ai lui Hristos, slujbă ce a circulat inițial în manuscris. Acest fapt a fost invocat și de Patriarhul Iustinian ca argument al canonizării Sfinților Brâncoveni.
În 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a proclamat canonizarea oficială a Sfinților Mucenici Brâncoveni, cu data de pomenire 16 august. Proclamarea a avut loc în zilele de 15-16 august 1992, la București și la Mănăstirea Hurezi-Vâlcea.